Romanţă în alb

Ningea. Fără urmă de poezie. Alb pulverizat, rece şi umed, dezbrăcând întunericul şi singurătăţile. Valuri de albe particule coborau din negura cerului, dănţuind fără graţie, dar cu încetineală, cu molcomă ezitare şi nehotărâtă unduire. Abia când şi când o risipire de vânt mişca aerul, urnindu-l dintr-o parte în alta şi purtând cu el şi nestatornicia fulgilor de zăpadă.

Felinarul luneca lumina galbenă, ceruită, strecurând-o printre fulgi şi întinzând-o, pânză subţire, peste albul de frig care acoperea caldarâmul. Clădirile din spate erau mai mult umbre stropite cu alb stricat de galbenul luminii; umbre uriaşe şi cenuşii, cu ochi de sticlă mohorâţi şi nenumăraţi, precum Argus Panoptes. Doar bucăţile mici de zăpadă risipite în aer mişcau în încremenirea aceea îngheţată. Departe, undeva în spatele pieţei un câine urla a jale şi singurătate.

Câte un trecător grăbit, la ceas de înserare, se oprea ascultând. Apoi se apropia cu pas mic, alăturându-se celorlalţi şi închidea ochii, lăsând fulgii să i se topească pe frunte. Şi asculta cântecul viorii. Iar sunetul acela dulce, netezind întunericul şi rânduind aerul în ciudate şi nevăzute vibraţii îi curgea prin urechi, trecând de acolo în sânge. Şi o căldură moleşitoare îl cuprindea şi îl făcea, asemeni celorlalţi, să se legene uşor pe picioare.

Erau poate douăzeci de oameni acolo. Şi, fără să-şi fi dat seama, se ţineau de mână, unduindu-se, sincronizaţi, legănaţi nu de acelaşi vânt, ci de acelaşi cântec. Erau cu toţii cu ochii închişi şi cu faţa îndreptată spre cer, primind fulgii de zăpadă ofrandă, pe altarul frunţilor înfierbântate.

Şi cântecul urma, ca o tânguire şi ca un descântec. Firav ca firicelul de apă, născut din topirea zăpezii, care se prelingea dinspre tâmplă pe obraz. Un sunet înalt şi obrazul nopţii se încreţea, apoi unul grav şi lung, netezind iar întunericul şi dându-i linişte. Iar mâinile se ţineau una pe alta legând trupurile într-un cerc, ca un inel prins pe degetul care era stâlpul acela şi felinarul. În mijloc sursa cântecului, piatră de preţ aşteptând vrednic giuvaergiu să-i dea lustru.

Când cântecul a contenit au rămas aşa o vreme. Au deschis ochii şi, pe rând, au aruncat câte un bănuţ în cutia de tinichea. Apoi s-au întors la locul lor aşteptând. Privind cu uşoară stânjeneală pe cel de alături, a cărui mână o strânseseră până atunci. Apoi au rămas încremeniţi. În linişte desăvârşită. Doar paşi scârţâind prin zăpadă se auzeau.

Când au îndrăznit să respire nu mai era nici urmă de cântăreţ. Doar un disc de asfalt uscat, decupat în pânza de zăpadă, acolo unde fusese cutia de tinichea în care, cu toţii, aruncaseră câte un bănuţ.

-Minunată muzică… – a spus cel bătrân, în haine negre, cu favoriţi albi stufoşi. Minunat instrument. Vioara aceea, e vioara de preţ, Stradivarius, nu încape îndoială. Mă întreb cum ar putea un muzician sărac, un cântăreţ al străzii să aiba o asemenea minunăţie?

-Aceeaşi întrebare mi-am pus-o şi el- a spus tânărul cu şuviţa rebelă rătăcită pe frunte. Dar vă contrazic. Era de bună seamă un Amati. Silueta era inconfundabilă… Ce cântec fără pereche, totuşi…

-Fermecat cântec- a şoptit şi bătrâna profesoară de muzică. Totuşi instrumentul era oarecarea. Cred că puteţi găsi viori asemenea la orice prăvălie. Fermecat era cântecul şi măiestria muzicantului…

Şi ningea. Viscolul începea să îşi desfacă pânzele în piaţă mică şi mohorâtă.

-Încă îmi simt trupul înfiorat şi sufletul mângâiat de minunăţia cântecului… Dar despre ce vioară vorbiţi?-a întrebat şi tânara cu obraji roşii şi ochi lăcrimoşi. Eu nu am văzut niciun instrument. Era un mim doar. Nu aţi văzut? Nu avea nicio vioară. Doar un mim, un tânăr atât de frumos, cu ochi însă atât de trişti. De bunăseamă cântecul se auzea din vreun patefon ascuns undeva…

Bătrânul preot se strânse zgirbulit în haina-i groasă. Tuşi, îşi scutură omătul de pe umeri şi spuse cu voce blândă, stinsă, şoptită aproape.

-Desăvârşită este lucrarea Domnului !  Tulburător cântec. Iar vioară aceea, care cânta singură, minune dumnezeiască era. Ce cântăreţ aţi văzut dumneavoastră? Ori n-aţi văzut vioara aceea sângerie plutind singură în aer, mângâiată de arcuşul nemânat de mână de om? Minune este întâmplarea, vă spun, cum minunat e cântecul acela… Şi-l aminteşte cineva?

Dar nimeni nu şi-l amintea. Doar închizând ochii l-au simţit preţ de câteva clipe, pe dinăuntru. Şi s-au găsit iar ţinându-se de mână şi unduindu-se uşor. Apoi şi-au desfăcut iar mâinile şi s-au privit din nou cu stânjeneală. Au înclinat din cap, au dus mâna la pălărie sau s-au salutat cu tăcute reverenţe. Şi au plecat fiecare în întunericul său şi în ninsoarea tuturor.

În urma lor doar cerşetorul orb, adăpostit sub streaşina veche, le-a strigat cu glas rau, înecat de tuse:

-Nebunilor! Nebuni ce sunteţi şi oameni fără minte şi suflet ! Aţi auzit, dar n-aţi văzut. Nu era vioară, nici cântăreţ din vioară. Ci cei doi nebuni care cântă aici în fiecare seară. Şi ea şi el din glas v-au cântat, dar nu i-aţi văzut şi nici ce auziţi n-aţi ştiut. Căci voi pe voi vă vedeaţi şi pe voi vă auzeaţi. Şi nu mai rămânea loc de ei şi în ochii, şi în urechile voastre… Nici în pustiul dinăuntrul vostru…

Ningea. Fără urmă de poezie. Alb pulverizat, rece şi umed, dezbrăcând întunericul şi singurătăţile. Undeva, câteva cvartale mai departe, se auzea un cântec fără pereche, ca o tânguire, ca un descântec.

Publicitate

Oracolul

Iar cel dintâi păşi în templu. Se descălţă pe treptele tocite şi păşi. Atingând cu talpa piatra rece, poroasă.

În faţa oracolului îngenunche. Îşi acoperi ochii cu palmele, aşa cum cerea ritualul, şi şopti rugăciunea. Atinse apoi piatra cu fruntea şi aşteptă.

Întunericul îl învălui şi nimeni din afară nu-l mai putea vedea. Şi nimeni nu-l putea auzi. Abia atunci creastă de lumină purpurie se revărsă dinspre piatra oracolului şi vocea din adânc întrebă:

-Ce îmi ceri?

-Fericire, de voi fi vrednic! răspunse aşa cum se cerea.

-Prea bine. De vei şti răspunde întrebării vei primi ceea ce îmi ceri.

-De voi fi vrednic! şopti.

Apoi lumina se înmuie şi îşi schimbă culoarea, prinzând ape verzi. Iar dinspre piatra oracolului veni întrebarea:

-Ce e aceea fericire?

-Să am de toate şi nimic să nu-mi lipsească, nici mie, nici alor mei.

Lumina se curmă. Dinspre piatră o gheară lungă sângerie se întinse şi îl prinse pe cel dintâi. Şi îl înghiţi înlăuntrul său de parcă nici nu ar fi fost. Apoi întunericul se risipi şi doar o vinişoară subţire de sânge se mai prelingea din piatra pulsând.

Iar cel de al doilea păşi în templu. Se descălţă pe treptele tocite şi păşi. Atingând cu talpa piatra rece, poroasă. Mergea cu pas şovăitor. Privind cu spaimă de jur împrejur. Atingând piatra coloanelor. Temător, regretând parcă cutezanţa care îl adusese aici.

În faţa oracolului îngenunche. Îşi acoperi ochii cu palmele, aşa cum cerea ritualul, şi şopti rugăciunea. Cu voce tremurată. Printre degete privea spre piatra veche. Atinse apoi piatra cu fruntea şi aşteptă.

Piatra se tulbură şi stârni vuiet şi mişcare de aer. Şi din nou îşi acoperi ochii cu palmele. Şi rosti rugăciunea. Şi atinse piatra cu tămpla. Fără a mai îndrăzni să dea drum privirii printre degete.

Întunericul îl învălui, într-un târziu, şi nimeni din afară nu-l mai putea vedea. Şi nimeni nu-l putea auzi. Abia atunci creastă de lumină purpurie se revărsă dinspre piatra oracolului şi vocea din adânc întrebă:

-Ce îmi ceri?

-Bogăţie şi viaţă lungă! De voi fi vrednic! răspunse aşa cum se cerea.

-Prea bine. De vei şti răspunde întrebării vei primi ceea ce îmi ceri.

-De voi fi vrednic! şopti şovăielnic. Ar fi fugit. Teama îl cuprinsese. Ştia că e prea târziu.

Apoi lumina se înmuie şi îşi schimbă culoarea, prinzând ape verzi. Iar dinspre piatra oracolului veni întrebarea:

-De ce trebuie să se teamă cel ce cere?

Nu răspunse. Ştia că răspunsul îi e împlinire sau sfârşit. Ezita. Tremura din toate încheieturile. Toată carnea i se înfiora. Îşi socotea în barbă răspunsul şi nu cuteza a-l da.

Lumina se schimba încetul cu încetul. Verdele întunecat se lumina, devenind galben apoi, ca un măr care începe a se pârgui. Iar încetul cu încetul se înroşi şi începu să pulseze, semn că răgazul se apropie de sfârşit. Când lumina se făcu sângerie se grăbi să răspundă:

-Că nu va primi ceea ce cere?

-Că nu e vrednic de ceea ce cere! răspunse tunătoare vocea.

Lumina se curmă. Dinspre piatră o gheară lungă sângerie se întinse şi îl prinse pe cel dintâi. Şi îl înghiţi înlăuntrul său de parcă nici nu ar fi fost. Apoi întunericul se risipi şi doar o vinişoară subţire de sânge se mai prelingea din piatra pulsând.

Iar cel de al treilea păşi în templu. Era desculţ, căci tălpile lui nu cunoscuseră bogăţia încălţărilor, iar trupul său nu ştia risipa bunăstării. Păşi. Atingând cu talpa piatra rece, poroasă.

În faţa oracolului îngenunche. Îşi acoperi ochii cu palmele, aşa cum cerea ritualul, şi şopti rugăciunea. Atinse apoi piatra cu fruntea şi aşteptă. Fără umilinţă şi fără semeţie. Dar cu ochi luminaţi de dor.

Întunericul îl învălui şi nimeni din afară nu-l mai putea vedea. Şi nimeni nu-l putea auzi.  Şi temere nu îl încerca. Pentru că nimic nu avea şi nimic nu putea pierde. Abia atunci creastă de lumină purpurie se revărsă dinspre piatra oracolului şi vocea din adânc întrebă:

-Ce îmi ceri?

-Ani! Şi sunt vrednic!răspunse mai cutezător decât se cerea.

-Prea bine. De vei şti răspunde întrebării vei primi ceea ce îmi ceri.

-Sunt vrednic! spuse fără trufie, dar cu încercată credinţă. Şi în ochii săi ochi nevăzuţi se oglindiră. Şi ştia că e vrednic. Şi nume nespus îi stătea pe buze şi ştia că nu pentru sine doar cere.

Apoi lumina se înmuie şi îşi schimbă culoarea, prinzând ape verzi. Iar dinspre piatra oracolului veni întrebarea:

-Căţi ani ?

-Toţi cei de acum şi de apoi. -strigă fără ezitare.

Lumina se curmă.  Iar piatra se sfărâmă, prefăcându-se în nisip. Şi nisipul se învolbură şi se ridică aşezându-se după un contur anume. Se aduna nisipul grăunţă cu grăunţă şi plămădea pereţi de casă. Iar lumina începea să sape în întuneric şi să pună cer albastru deasupra casei. Templul dispăruse şi încercările zeilor.

A păşit spre casă. Şi a strâns mâna care îl aştepta în pridvor. Iar zeii, biruiţi, au pus prunc în leagănul de pe prispă. Pizmuindu-l, dar dându-i cele de care se arătase vrednic.

Pleonasmul

Când, în 1687, Newton publica Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, un măr devenea celebru. Cei mai mulţi dintre noi ar avea dificultăţi în a enunţa în termeni corecţi descoperirea lui Newton. Dar mărul ni-l amintim cu toţii. Nu atunci când muşcăm din vreun frate ori văr al celui căzut întru gravitaţie. Atunci pulpa noastră dentară doar străbate pulpa fructului. Dar uneori ne amintim mărul.
De fapt, în 1687, Newton argumenta un pleonasm. Şi de atunci „căzutul în jos” nu a mai fost acelaşi. A avut întotdeauna gust dulce acrişor. Urcatul în sus aşteaptă şi azi definirea gustului. Iar, în ce mă priveşte, mărul are miros de pleonasm. Cât detestam, odinioară, săpunul cu miros de pleonasm.
Există şi pleonasme plăcute la miros. Şi la gust. Iar acelea nu sunt doar îngăduite. Ci necesare. De aceea nu voi înceta să le repet. Şi nu am să socot că e o redundanţă a expresiei, ci doar bucuria ecoului.

Din nou

După multe ciudăţenii weblogul pare să îşi fi revenit. Aşa că ne întoarcem la ale noastre. Şi de azi ne vedem ceva mai des.

Ultimul continent

    Nu ştiu când m-am gândit prima dată la sinucidere. Undeva, în unul din anii adolescenţei, cred. Spun undeva şi nu cândva pentru că aşa simt. Privesc timpul ca pe un tărâm, iar timpul meu ca pe un continent. Sensul deplasării, pe acest continent, nici nu contează. De altfel, nici nu sunt deloc convins că deplasarea în timp este obligatoriu unidimensională. Dimpotrivă. Ştiu lucrul acesta pentru că ades călătoresc în propriul trecut. Cu mintea, veţi spune. Cu mintea, desigur. Şi de ce sună asta a reproş? De ce pare afirmaţia legată de această călătorie mai puţin serioasă dacă am admis că se petrece doar cu mintea? V-aţi dori să puteţi călători undeva doar cu trupul, detaşând mintea de el? Personal găsesc preferabilă propria opţiune.
    În trecut călătoresc des. În propriul trecut. Viitorul îl frecventez mai puţin asiduu, e mult mai fluid, mai schimbător decât trecutul- care nici el nu e împietrit, imuabil, cum aţi putea fi tentaţi să credeţi. Trecutul îmi oferă însă mai multe certitudini. Şi de ce am nevoie de certitudini, mă întrebaţi? Nu ştiu. Prefer să nu îmi pun întrebarea aceasta. Mi-am cultivat o anume voluptuoasă laşitate: pur şi simplu refuz să îmi pun întrebări pentru care nu am răspunsul deja pregătit. Şi mai ales acele întrebări care îmi oferă ocazia unor răspunsuri disconfortante.
    Nu mai ştiu în ce context m-a vizitat pentru prima dată gândul sinuciderii. Mă suspectez, cu o indulgenţă, veţi admite, scuzabilă, de neseriozitate, la acel moment. Nu mai ştiu dacă era ecoul vreunei lecturi inoportune sau o răbufnire romantică, de puşti suficient de rebel pentru a se crede şi neînţeles. Nici nu e atât important, evidenţă mă obligă să admit că nu am dat curs acelui gând. Lucru pe care nu îl socotesc nicicum regretabil, tot astfel cum nu-l socotesc lăudabil, e un episod pe care îl privesc cu surprinzătoare neutralitate şi indiferenţă, cu detaşare. Aşa cum am privit şi viaţa care a urmat acelui episod.
    Ideea sinuciderii avea ceva seducător, la vârsta aceea. Chiar dacă nu-mi mai amintesc ce mi-a adus gândul acela, încă îmi amintesc orele petrecute cu privirea în tavan şi felul în care am gândit la asta. Ce fel aveam să o fac era ne-esenţial – asta avea să se schimbe mai târziu. Ceea ce mă interesa mai mult era ca gestul acesta, supremul act de teribilism, să provoace maximum de reacţie. Mi-a plăcut să îmi imaginez durerea celor din preajmă, durere pe care, acum nu am nicio îndoială, o exageram cu mult. Lacrimile sunt obligatorii la o înmormântare, ştiam că pot conta pe asta. Iar imaginara durere a celor rămaşi îmi oferea un sentiment reconfortant. Ori poate doar îmi excita o vanitate supra-dimensionată şi nicicum motivată. Îmi puteam imagina felul în care aveau să se rostogolească lacrimile pe obraji, tiradele de un patetism ridicol, elegiile exasperate… Şi asta îmi dădea o stare de bine, îmi dădea sentimentul că poate chiar sunt important pentru unii. Uitând că totul se petrecea doar în imaginaţia mea. Apoi, odată stârnită, mintea continua să fabrice fără încetare, dezvoltând, îngroşând, adăugând o complicată recuzită şi transformând totul într-un spectacol grotesc, dar pe care atunci îl socoteam o adevărată desfătare.
    Privindu-i pe toţi aceia cuprinşi de remuşcări la imaginara mea moarte, mă simţeam cumva răzbunat, mulţumit, satisfăcut. Erau oameni cărora nu reuşisem să le spun ce aveam de spus, să le arăt ce aveam de arătat, dar cărora astfel aveam să le dau peste nas, să-i silesc -îmi închipuiam- să trăiască veşnic cu durerea pierderii mele.Puteţi râde dacă doriţi. Şi eu zâmbesc amintindu-mi. Singurul inconvenient în această întreprindere era acela că nu aveam convingerea că voi mai putea asista la toată această colosală masturbare a vanităţii, dacă aş fi ales să duc lucrurile până la capăt. Iar acesta era un inconvenient destul de serios.
    Singurul care a plâns în acea seară am fost eu însumi, cutremurat de milă pentru o tragedie care nu avea să mi se întâmple, zguduit de panegirice care nu avea să se rostească. Trezindu-mă, a doua zi, am descoperit că-i iertasem pe toţi cei faţă de care, dintr-un motiv sau altul, nu aveam cele mai calde simţăminte. Cumva îşi plătiseră datoria faţă de mine prin lacrimile de cu o seară înainte, chiar dacă şi acelea nu s-au petrecut decât în bezna minţii mele. Inutil să mai spun că, aveam să aflu foarte repede, sentimentele lor în ce mă priveşte au rămas neschimbate. Şi astfel am ajuns pentru a doua oară să mă gândesc la sinucidere.

    -La ora paisprezece, da? Perfect, luaţi loc acolo şi am să vă anunţ. O să trebuiască să aşteptaţi puţin.
    Are vocea plăcută. Poate doar cu un semiton prea jos, cu inflexiuni studiate. Politeţea e profesională, rece, ca şi zâmbetul. Asta mă deranjează prea puţin. Aproape deloc. Pentru un rupt de lume, un însingurat ca mine, un zâmbet e un zâmbet. Iar o voce e o voce. Orice voce e plăcută atunci când mi se adresează. Orice ochi sunt frumoşi atunci când mă privesc.
    Ochii îmi alunecă în decolteul generos şi mă ruşinez că nu mă ruşinez de asta. Îmi observă privirea, dar nu-i dă nicio importanţă. E obişnuită cu asta. Şi apoi decolteul acela a fost ales pentru a fi privit. Nu am înţeles niciodată indignare femeilor care te surprind cu privirea scufundată în abundenţa din decolteul lor. De ce ai alege un decolteu atât de adânc dacă nu doreşti ca privirile să se îndrepte acolo? Şi, orice mi s-ar spune, îmi vine greu să cred că e vorba de probleme de respiraţie.
    Am insistat necuviincios de mult cu privirea. Acum ar fi momentul să merg şi să mă aşez, aşa cum am fost invitat. Îmi zâmbeşte. Am contacte puţine şi inconsistente cu lumea, dar mă aventurez să cred că acesta nu mai este un zămbet profesional, de recuzită. Nici dacă e o încurajare nu ştiu. Ce ar fi de încurajat? Buimăceala mea sau indiscreta şi prelungita rătăcire a ochilor ? Zămbesc şi eu. Încerc un zâmbet stânjenit, dar mă tem că mi-a ieşit mai degrabă un rânjet de bătrân pervers. Abia când realizez asta îmi iese şi zâmbetul stânjenit.
    Mă aşez. Mă ţin cu mâinile de marginea scaunului. Vinilinul tapiţeriei e scorojit. Un fir de aţă din urzeală atârnă sub scaun. Involuntar îl înfăşor pe deget şi încerc să-l rup.

    După aceea gândul acesta a devenit un vizitator frecvent, ne-am împrietenit. Pe măsură ce înaintam în vârstă şi mă îndepărtam de lume a devenit singurul prieten cu adevărat loial. Perfid, admit, dar loial. Mă tem că, în ce mă priveşte, nici măcar lui nu i-am fost loial aşa cum aş fi dorit. Dacă i-aş fi fost cu adevărat loial, prietenia noastră ar fi durat cu mult, cu mult mai puţin.
     Perdono tutti e a tutti chiedo perdono. Va bene? Non fate troppi pettegolezzi.
    A existat o etapă în care devenise o obsesie. Dezvoltasem un adevărat fetiş al sinuciderii. Studiam, cu o sârguinţă de care nu mă ştiam în stare, ( şi de care nici nu am mai fost, ulterior, în stare) tomuri întregi de medicină legală, căutând metoda perfectă de sinucidere. Am să revin asupra acestui aspect. Citeam biografiile marilor sinucişi – care îmi deveniseră cumva egali, colegi, parteneri, aşa cum cu impertinenţă socoteam. Eram tobă de literatura scrisorilor de adio. Devenisem expert în sinucidere. Aveam fundamentul teoretic, dezvoltasem o întreagă doctrină, suficient de sofisticată şi de ne-inteligibilă pentru a impune respect. Îmi doream cu asiduitatea ca propria sinucidere să fie o capodoperă, demnă de marii înaintaşi. Lipsea un singur lucru, evident. Curajul de a o face.
    De fapt nu ştiu dacă mi-a lipsit curajul de a o face. Cred că, în cel puţin două situaţii, curajul de a nu o face a fost infinit mai mare. N-aş spune că mi-a lipsit nici puterea. Nu ştiu ce mi-a lipsit. Poate nu ceea ce mi-a lipsit m-a împiedicat să o fac, ci ceea ce prisosea. Cât de surprinzător vi s-ar părea dacă v-aş spune că tocmai dorul de cei care mă trimiteau cu gândul la sinucidere era cel care mă împiedica să o fac?
    Exagerez. Întocmai ca în pomeniţii ani ai adolescenţei. Nu ştiu dacă au existat persoane din cauza cărora să fi ajuns la această dorinţă de sinucidere. Cel mult persoane cărora aş fi vrut eu să le pot imputa asta. Mai potrivit ar fi să recunosc că propria inadecvare a fost, mai întotdeauna, adevărata motivaţie. Mi se părea cabotin, de prost gust, exagerat, să îmi spun că dezgustul faţă de lume era motivul, chiar când ştiam că aşa este. Scuza unei idile eşuate lamentabil era mai prozaică, dar, mi se părea, mai admisibilă, mai discretă, mai încarcată de modestie. Mă lăudam că nu aveam ipocrizia lui Pavese, care se sinucisese dezamăgit în amorul pentru Constance Dowling:
    Verrà la morte e avrà i tuoi occhi
    Dar simţise nevoia să strige unei lumi întregi acuzator:
    Tutto questo fa schifo. Non parole. Un gesto. Non scriverò più.
    Aşa cum pe prima pagină a „Dialogurilor cu Leuco” scrisese:
    Perdono tutti e a tutti chiedo perdono. Va bene? Non fate troppi pettegolezzi.
    La fel de exagerată mi se părea şi grandilocvenţa acelui  До свиданья, друг мой, до свиданья, scris cu propriul sânge de către Esenin. Sinuciderea lui Socrate era, desigur, mult prea teatrală. De altfel întreaga lamentaţie a stoicilor (înţelepciune, curaj, dreptate, temperanţă… ce iluzii!) o găseam neconvigătoare, sinuciderile lor îmi păreau încărcate de ostentaţie, ca în plăsmuirea mea de adolescent. La urma urmei aceasta avea să fie opera mea ultimă, opera magna, deci devenea imperios să fie perfectă, subtilă, discretă. Cum sunt pornit pe confesiuni, nu am să mă feresc să recunosc, acceptând aparentul paradox, că discreţia de care pomeneam avea ea însăşi o anume ostentaţie. Am spus că citisem enorm despre acest subiect: formulam sinuciderea încadrând-o în canoane estetice de mine însumi definite. De Montherlant, Socrate, Pavese, Gherasim Luca, Celan, Hemingway,Van Gogh, Trakl, Nero. Îi cercetasem pe toţi ca pe nişte confraţi şi înaintaşi. Pe Nero îl înţelegeam cel mai bine. Ezitarea sa în faţa ultimului gest îmi era familiară. Şi apoi am fost mereu tentat să îl socotesc mai degrabă un mare neînţeles. Divaghez.

    -O să mai aveţi puţin de aşteptat. Nu vă deranjează, da?
    Picioarele sunt puţin prea groase poate, dar pielea e netedă, lucioasă, cu o notă de aramă. Nu am să îi privesc picioarele aşa cum, mai devreme, îi priveam decolteul. Nu sunt un libidinos. De ce am simţit nevoia să îmi spun asta?
    Facem acelaşi schimb de zâmbete. Îmi impun să cred că zâmbetul pe care mi-l adresează e unul cald şi sincer. Ce mă poate împiedica să gândesc astfel? Evidenţa? Cui îi pasă de evidenţe? La fel îmi impun să cred că zâmbetul meu e unul egal de prietenos, uşor ştrengar. Şi ştiu că sunt prea slăbit, prea obosit, că mă doare prea tare pentru a fi aşa. În absenţa unei oglinzi fac ce pot şi rămân întrebându-mă dacă ceea ce doream să fie zâmbet nu a fost doar o grimasă chinuită.
    -Sigur. Desigur.
    Am vocea răguşită. Un nod în gât. Tuşesc ca să mi-l alung şi sunt răsplătit cu un nou zâmbet.
    -Vă mulţumesc.
    Categoric are o voce plăcută. Plăcută e puţin spus. Ar trebui să mă ruşinez că îi găsesc vocea seducătoare? Sau ar trebui să mă ruşinez că am nevoie să-i găsesc vocea seducătoare? Cu siguranţă nu mă ruşinez că privirea îmi rămâne fixată pe fesele ei, în vreme ce se întoarce să se aşeze la biroul ei. Le citesc prin pânza netedă, arcuindu-se, fremătând, ca două cupole de biserici slave, desăvârşite. Şi nu mă ruşinez. Mă ruşinez de lipsa erecţiei. În faţa unor astfel de monumente ale naturii o erecţie ar fi fost singura reacţie politicoasă. Reacţie de care mă găsesc incapabil acum. Rămânem la schimbul de zâmbete.

    Tentative au existat. De fapt fiecare secundă petrecută reflectând la acest subiect poate fi socotită o tentativă. O sinucidere incompletă. Pentru că după fiecare astfel de episod m-am despărţit de ceva sau cineva. Din păcate ( nu văd de ce aş spune din fericire) nu şi de propria existenţă. Înainte de a povesti despre asta am să mă întorc la ce spuneam mai devreme.
    Cu timpul spectacolul post-suicidal m-a interesat tot mai puţin, ajungând să îmi fie indiferent. Modul în care aveam să o fac devenise mult mai important. Despre motivele care mă aduceau pe prispa de unce contemplam acea vale am să vorbesc mai târziu. Am spus că aveam o viziune estetică asupra morţii. Dacă lamentaţiile postume, elegiile şi regretele celorlalţi începuseră să îmi devină indiferente – într-o scrutare a unor sinucideri întotdeauna imaginare- felul în care aveam să o fac devenise esenţial. În primul rând pentru că, repet, aveam o viziune estetică asupra morţii, nu îmi era indiferent ce fel aveam să arăt după. Apoi pentru că am fost şi am rămas îndeajuns de laş pentru a mă teme de durerea fizică. Durerea cealaltă era o stare continuă, nu o mai luam în calcul.
    Spânzuratul îl respingeam ab initio. Limba scoasă, faţa tumefiată, ochii bulbucaţi, vintrele scăpate de sub control şi un cadavru năclăit de propriile scurgeri nu aveau cum fi o opţiune. Aveam să aflu ulterior că indiferent de metoda aleasă, ultima ruşine era inevitabilă. Aşa că, nu de puţine ori, mi-am oferit ca pretext pentru încă o amânare lipsa clismei şi faptul că băusem prea multe lichide. Otrava îmi era inaccesibilă. Iar cea care îmi era accesibilă presupunea dureri prelungite, chinuitoare, fără garanţia reuşitei. Somniferele nu îmi păreau nici ele foarte sigure. Pistolul nu era o opţiune, din aceeaşi nevoie de estetică postumă. Oricum nu am acces la aşa ceva. Înecul era exclus- o veche fobie, mi-am admis laşitatea, da? Aruncatul în faţa trenului era mutilant, deci rezultatul nu se încadra în canonul estetic pomenit.
    Nu am să urmez cu inventarul acestor metode de plecare din viaţă. Suficient să spun că făcusem acest inventar, că cercetasem fiecare cale în parte pe îndelete, cu o minuţiozitate pe care o puteţi găsi condamnabilă. Îmi construisem o serioasă competenţă în materie de suicid, dar una pur teoretică. Am decis că singura metodă acceptabilă era tăierea venelor. Ulterior, în toate revenirile la gândul sinuciderii, problema modului în care aveam să o fac nu s-a mai pus.
    Spuneam că au existat tentative. Urmele de la încheietura mâinii vorbesc despre asta. Dar şi despre nepriceperea mea. Aveam mai târziu să aflu că, dacă aş fi fost cu adevărat competent, aşa cum afirmam mai sus, mi-aş fi crestat venele longitudinal şi nu transversal, aşa cum făcusem. Astăzi ştiu. Acesta a fost motivul pentru care prima tentativă a eşuat, rămânând doar un episod încărcat de ridicol, despre care îmi amintesc cu o anume jenă. Cea de a doua a fost mai reuşită, vorbind dintr-o perspectivă pur tehnică. Din păcate atunci au existat persoane care au decis că viaţa mea e mai importantă pentru ele decât este pentru minte. Sinucigaşii întorşi din drum spun că, după ce au fost salvaţi, s-au născut a doua oară. Există o urmă de adevăr în afirmaţia asta. Pentru că atât la naştere, cât şi atunci când suntem salvaţi, de cele mai multe ori, nu suntem în niciun fel întrebaţi.
    Nu de puţine ori mă gândesc la Cioran şi, dând dovadă de o impardonabilă lipsă de modestie, mă găsesc comparându-mă cu el. Comparaţia nu are nimic vanitos în ea, chiar dacă este nemeritat de măgulitoare în dimensiunea ei intelectuală. Termenii comparaţiei sunt alţii. Ca şi Cioran am fost o viaţă prieten cu gândul sinuciderii, fără a o face. E drept, spre deosebire de el, până astăzi, nu am simţit nevoia să vorbesc despre asta. Nici acum nu simt nevoia. Pur şi simplu o fac.

    -Îmi cer scuze. Cred că va mai dura puţin. Doriţi o revistă? O colegă mi-a adus puţină cafea, doriţi şi dumneavoastră puţină?    
    Categoric acesta este un zâmbet uman. Iar aceia sunt cei mai frumoşi ochi din lume. Iar tu eşti cea mai frumoasă femeie din lume…
    -Mă scuzaţi, ce aţi spus?
    Sper că nu am spus cu voce tare. Ba da. Şi îmi zâmbeşte. De ce mă agăţ atâta de zâmbetul ei? De ce am nevoie de zâmbetul ăla? De ce e atât de important să caut ceva în el?
    -Da… V-aş fi recunoscător.
    Nu m-am bâlbâit. M-am temut că m-am bâlbâit. Sper că nici nu am roşit. Incapacitatea mea de a funcţiona social mă împiedică să leg o conversaţie, dar cel puţin îmi îngăduie să emit răspunsuri lapidare, timide. Şi să zâmbesc prosteşte. Din nou mă agăţ de zâmbet.
    Mă priveşte întrebător şi îmi dau seama că am răspuns prosteşte. Adaug:
    -Mi-ar prinde bine puţină cafea.
    Din nou îmi zâmbeşte. Din nou mă prind cu amândouă mâinile, cu unghiile mă agăţ, cu dinţii, de zâmbetul său. Apoi îmi las privirea din nou să se înmoaie pe conturul celor două fese cărora din nou refuz să le răspund cu politeţea necesară.

    Izolarea de lume, înstrăinarea,  nu se întâmplă atunci când fugi de ea în sihăstrie, în cine ştie ce grotă, impunându-ţi o ridicolă şi inutilă asceză. Lucrul acesta se petrece mult mai subtil, se insinuează încetul cu încetul până când devine o stare. Nu ştii dacă e înstrăinare sau alienare, dar, orice ar fi, alegi să-i spui înstrăinare. Cuvântul e mai frumos, ideea e mai convenabilă.
    Trăiesc între oameni, în societatea lor, chiar dacă am redus la minimum contactul cu ei. Interacţionez cu ei. Mai frecvent decât mi-aş dori, mult mai puţin decât ar fi socialmente sănătos. Îndepartarea aceasta, auto-impusă, nu e o psihotică aşezare într-un turn de veghe de unde să îmi imaginez că îi observ pe ceilalţi şi îi judec cu dispreţuitor dezgust. Dezgustul există, de multe ori. Dispreţul doar ocazional. Dar nu despre asta este vorba. Nici măcar de nevoia de singurătate. De fapt chiar nu am nevoie de singurătate, dar o găsesc preferabilă pentru că alternativa, din păcate e nesatisfăcătoare. Comunicarea dintre ceilalţi ( ceilalţi- aţi observat cuvântul? Insist, totuşi, că nu e o psihoză) e superificială, lipsită de adâncime. Aproape întotdeauna grăbită, repezită, abreviată până la absurd, până la neinteligibil, până dincolo de ridicol. Până acolo unde încetează să mai fie comunicare şi devine doar emisie de semnale lipsite de sens. Ei se încăpăţânează să o numească, totuşi, comunicare.
    O tehnologie, care de cele mai multe ori mă depăşeşte, oferă instrumente tot mai sofisticate care să faciliteze accesul la comunicare. Paradoxal tocmai această tehnologie a alterat, a schimonosit ideea de comunicare, ducând-o într-un loc la care nu am acces. Şi nu am acces pentru că nu îmi doresc asta.
    Sub aparenţa simplificării şi informalizării, limbajul s-a degradat într-un mod pe care îl găsesc inacceptabil, devenind un rudiment de limbaj, care exprimă rudimente de emoţii. Poezia nu mai are nevoie de formă, de muzicalitate. Dezbrăcându-se de convenţia formei se leapădă apoi de nevoia de emoţie, explorând zone fetide, depozitul de deşeuri al umanităţii. Se dezvoltă o întreagă literatură a sordidului, o cultură a sordidului. Exerciţiul de maculare, însoţit de o adecvată pocire a limbii, definită ca desfăşurare stilistică, devine ritual obligatoriu pentru admiterea în cartierele cu biblioteci ale societăţii. O prosperitate murdară şi nu neapărat meritată a născut o nevoie inexplicabilă de sordid. Scufundarea în zoaie a devenit un demers intelectual necesar. Întotdeauna cu o ipocrită compasiune şi o rău disimulată condescendenţă faţă de nefericiţii supuşi scrutării, care chiar îşi duc existenţa în zoaiele unei societăţi imbecilizate, gonind haotic după o prosperitate pe care nu e în stare să o înţeleagă, după o abundenţă pe care nu ştie decât să o risipească.
    O tehnologie tot mai rafinată, tot mai complicată, e pe cale să nască un om primitiv, dezumanizat. Incapabil de exprimarea emoţiilor altfel decât prin grohăieli semiarticulate, prin onomatopee sau, în cel mai fericit caz, prin limba aceasta nouă, redusă, amputată, desfigurată. Poate omul cel nou nici nu are emoţii de exprimat. Doar nevoi. Primare. Sau primitive. Iar pentru acestea nici nu este nevoie de rafinament stilistic, nici de întorsături persiene din condei.
    Mi s-a imputat ades că nu înţeleg eu lumea. Nu am niciun fel de problemă în a valida această imputaţie. Am însă nevoie să o înţeleg pentru a spune că nu mă mai simt bine în ea?
    Am fugit mult de la subiect. Nu ştiu de ce. Nu simt nevoia să îmi justific însingurarea. Îmi este suficient dacă sunt lăsat să mi-o trăiesc. Nu am nevoie să îmi argumentez fuga de lume. Am nevoie însă să îmi repet mereu lucrurile acestea, să privesc chipul hâd al lumii, pentru a-mi infrânge tentaţia care, uneori, rar, e drept, mă încearcă. Tentaţia de a mă întoarce iar în ea.
    

    -Nu are zahăr. Dacă vreţi să-mi spuneţi.
    Are părul prea roşu, cred. Dar ochii sunt frumoşi. De un albastru cald. Există şi albastru cald. Dovada o privesc chiar acum.
    -Fără zahăr e perfect.
    Nu am să pomenesc de zâmbet. Dar ne zâmbim. Cred că ne-am împrietenit. Vreau să cred că ne-am împrietenit, deci ne-am împrietenit. Între prieteni este admis privitul în decolteu, atunci când unul dintre prieteni se apleacă pentru a oferi o cafea celuilalt?
    Gust din cafea. Mă priveşte. Aşteaptă să spun ceva. Nu ştiu ce. Aş vrea să îi spun exact ceea ce vrea să audă. Ochii ei merită asta. Sânii ei. Fundul ei. Vocea ei. Zâmbetul ei. Însingurarea mea…
    -Nu e grozavă, nu? Nu ştiu ce cafea foloseşte colega. Nici mie nu-mi prea place, dar nu am avut timp să fac din a mea.
    Asta deja e o conversaţie. Prietenii au conversaţii. Acum nu mă mai simt încurajat, ci îndreptăţit să…
    -Ştiu eu o cafenea unde se poate bea o cafea la nisip minunată. Nu am mai fost de mult pe acolo, dar cred că încă mai există.
    Îmi zâmbeşte din nou. Nu am cum să spun altceva dacă aşa este. Chiar îmi zâmbeşte. E un zâmbet din acela de-ce-te-ai-oprit-esti-pe-drumul-cel-bun-nu-vezi-ca-si-eu-vreau-hai-invita-mă.
    -Mi-ar face plăcere să…
    Nu am roşit. Vreau să cred că nu am roşit. Şi că nu mă joc prosteşte cu aţa care atârnă sub scaun. Şi că nu sunt ridicol. Şi că nu a auzit. Durerea asta surdă mă chinuie cumplit, dar am spus că mă agăţ de zâmbet. De al ei, de al meu. De orice zâmbet.
    -Termin la cinci.

    Înstrăinarea de lume nu mi-a adus şi detaşarea de ea. E un fel de despărţire nu foarte reuşită, în care cei doi foşti amanţi continuă să se vadă, sporadic, în virtutea obişnuinţei. Deşi nu mai au nimic să-şi spună, deşi se dispreţuiesc unul pe altul. Şi se dispreţuiesc pentru că nu sunt capabili de o ruptură totală, definitvă . Ne întâlnim suficient de des, deşi niciunul dintre noi, cred, nu-şi doreşte întâlnirile acestea. Ne rânjim şi atât. Luăm notă de existenţa celuilalt.
    Chiar dacă vreau să cred că am fugit din învârtirea ei, ştiu bine că nu e aşa. Îmi trimite mereu semnele ei, îmi aduce aminte mereu că îmi e împrejur pretutindeni, iar eu prea neînsemnat şi prea slab pentru a putea fugi. Asta sună deja a lamentaţie şi dispreţuiesc asta.
    Pe bolnavii incurabili care aleg să se sinucidă nu îi socotesc sinucigaşi autentici. Pentru că acolo nu există opţiune. Iminenţa morţii este o certitudine, iar sinuciderea doar o modalitatea de a pune capăt mizeriei fizice şi durerii. E perfect de înţeles. Am pomenit despre estetica aceea sinistră. Asta mă face să-i înţeleg perfect.     
    Nu ştiu de ce am pomenit de bolnavii incurabili. Am mai spus-o: nu ştiu de ce scriu toate acestea. Scriu pur şi simplu. Las gândurile să se aşeze în ordinea în care se poftesc ele însele.
    Atunci când vorbim despre ruperea de lume, suspectez că nu suntem întotdeauna oneşti. Generalizăm şi exagerăm. Extragem culpe perfect individuale şi le amplificăm, transformându-le în păcate ale unei lumi strâmbe. Să recunoaştem, e ceva mai comod să admiţi că o lume întreagă e anapoda, decât că te-ai lăsat înşelat de un singur om, în care ai crezut. Te poţi înfuria pe un singur om, te poate întrista, poţi simţi nevoia răzbunării sau a unei lungi şi ridicole lamentaţii, dar e umilitor să admiţi că ai fost îngenuncheat de un singur om. O lume întreagă e o explicaţie mult mai onorabilă.
    Nu am pomenit nimic despre dragoste. Într-o discuţie serioasă despre sinucidere, iubirea este obligatoriu un element. Iar eu doar ce mi-am afirmat o anume competenţă. În materie de sinucidere. În privinţa iubirii îl desfid pe acela care se declară un iniţiat.
    Dacă nu am pomenit despre iubire este pentru bunul şi singurul motiv că nu este nimic de pomenit. Acesta este un concept cu care, cred, m-am întâlnit o singură dată în viaţă. Nu sunt puţini cei care spun că, desigur, o singură dată în viaţă se întâmplă lucrul acela despre care pomeneam. Evit să folosesc cuvântul, atât cât se poate. Dintr-o pudoare greu de explicat, aşa că nici nu am să mă străduiesc să o explic. Am avut, desigur, obsesii erotice şi înflăcărări spontane- domolite aproape la fel de spontan. Am scris stihuri romanţioase- ce loc comun. Aici, ca să fiu cinstit, am să recunosc ca stihurile cu pricina erau mai degrabă instrumente ale seducţiei decât zălog al cine ştie cărei adâncimi a trăirii. Am avut chiar şi perioade de pasiune complicată şi indefinibilă. Şi tocmai pentru că este indefinibilă îi spun pasiune şi nu altfel.
    Cu iubirea însă ( acum nu am avut cum evita cuvântul) cred că m-am întâlnit o singură dată. Nu am să povestesc despre asta. Întâlnirea aceea a fost şi a rămas Nordul existenţei mele. Pentru că, din păcate, nu am găsit altceva mai bun să aşez acolo. Sau poate pentru că nu a existat ceva mai bun. În întâmplarea aceea a vieţii mele – despre care nu vreau să vorbesc prea mult, din aceeaşi pudoare pe care nu am de gând să o explic- mi-am cheltuit talantul. Şi nu folosesc asta ca o scuză pentru eşecurile de apoi, pentru propria ratare. E un fapt şi atât. În îmbrăţişările şi chinul de atunci am înghesuit semne, litere şi poveşti care vor rămâne pentru totdeauna doar ale mele. E tot ce am de spus despre asta. Iar atunci când s-a isprăvit, gândul sinuciderii da, m-a vizitat, dar doar pentru a-mi ţine tovărăşie la greu şi pentru a mă ajuta să depăşesc cumpăna.
    Astăzi ştiu că nu am să mă sinucid niciodată. Nici dacă aş avea una din acele boli incurabile, de care povesteam mai devreme. Dimpotrivă. Pentru că, azi sunt silit să recunosc, mă bănuiesc de un viciu teribil. Mă supectez că am voluptatea suferinţei. E singura explicaţie raţională. Altfel, de multă vreme, aş fi făcut lucrul acesta despre care va vorbesc, deja, de destulă vreme.
    
    -Puteţi intra acum. Poftiţi.
    Se ridică. Îmi deschide uşa. O îmbrăţişez cu privirea. Şi mă simt îmbrăţişat. V-am mai spus. Vreau să mă simt îmbrăţişat, deci mă simt îmbrăţişat. Îi şoptesc.
    -Vorbim după aceea despre…
    Îmi răspunde din ochi. Vorbim după aceea. Şi îi cuprind iute cu privirea sânii, talia. Şi pentru prima dată reuşesc să zâmbesc pur şi simplu. Fără ca zâmbetul să fie în vreun fel confecţionat, construit, premeditat, desenat după o anume semnificaţie.
    Intru.

    Într-o vreme obişnuiam să văd, în parcul din apropiere, un cuplu de vârstnici. Îmi plăcea să-i privesc mergând încetişor, păşind cu greutate, dar ţinându-se de mână. Întodeauna ţinându-se de mână. Îmi provoca o bucurie aparte să-i văd astfel. O bucurie cinstită, o spun dinainte, pentru cazul în care aţi fi tentaţi să credeţi că de fapt îmi ofeream o proiecţie asupra unui viitor dezirabil, asupra unei statornicii de un anume fel, la care, nemărturisit, aş fi aspirat. Nimic din toate astea. Pur şi simplu îmi plăcea să-i văd cu hăinuţele lor viu colorate, gârboviţi, păşind încet, dar mereu zâmbitori, mereu ţinându-se de mână
    O vreme nu i-am mai văzut. Nu le-am simţit lipsa. Sau nu mi-am dat seama că lor le simţeam lipsa. Simţeam că lipsea ceva, indefinibil, nelocalizabil, dar nu ştiam ce. Abia când bătrânul a reapărut mi-am dat seama ce lipsea. Îmi lipsea starea de bine pe care mi-o oferea vederea lor. Era doar el acum. Şi îmi părea încă şi mai bătrân, mai adus de spate. Hainele îi erau cenuşii şi aspectul neîngrijit. Nu mi-a zâmbit ca întotdeauna. Ca şi cum nu ne mai cunoşteam. Ceea ce era întrucâtva corect. Eu mă cunoşteam cu el, cuplul acela de bătrânei, nu cu o fracţie a acelui cuplu. Atunci am realizat ce înseamnă un întreg. Să revin.
    Vorbea singur. Hrănea păsări pe care doar el le vedea. Păşea tot cu greutate, dar nu zâmbea. Nu era trist, nu. Era morocănos. Ursuz. Lumina de pe chip îi dispăruse, lăsând loc unor oceane de cenuşă. Mormăia. Suduia, abia inteligibil, el ştie ce şi de ce. Fracţia aceea luminoasă şi dătătoare de bucurie, desprinsă din întreg, devenise o parte doar, una nesuferită şi rea la vedere.
    L-am ignorat zile bune. Îl priveam cu coada ochiului, înţelegând pierderea pe care o suferise şi spunându-mi că s-a smintit. După ceva vreme a venit şi s-a aşezat pe bancă, lângă mine. Mi-a zâmbit ca în zilele când era o parte din ceva, nu doar o parte din nimic. M-am simţit obligat la un zâmbet de răspuns. Apoi m-a bătut pe umăr cu o familiaritate pe care, fără a o dezaproba, nu o înţelegeam. Aş fi putut să îmi dau seama că nu este nicio urmă de familiaritate, ci nevoia de sprijin, dar încă îi purtam o uşoară şi beningă ranchiună pentru zilele lui de cenuşă. Pentru bucuria de care mă lipsise Îi imputam astfel o vină pe care, de bunăseamă, nu avea.
    Vreme bună am tăcut. Arunca grăunţe unor păsări imaginare şi privea în gol. Din când în când se întorcea spre mine şi zâmbea.
    „E cumplit să aştepţi” mi-a spus într-un tărziu. N-am ştiut ce să-i răspund. Mi-am închipuit că ştiu despre ce vorbeşte. Desigur despre aşteptarea morţii, am bănuit. A continuat.
    „Cu Oni… aşa îi spuneam… plănuiam să vedem lumea. Nu toată.”
    A aruncat pe jos ultimele grăunţe, şi-a scuturat mâinile, şi le-a şters pe haină, apoi a oftat şi a urmat.
    „Întotdeauna plănuisem asta. De când ne-am cunoscut. Cu mulţi, mulţi ani în urmă. Întotdeauna ne-a plăcut să facem planuri. La început visam la o viaţă tihnită, într-o căsuţă departe, într-un loc uitat de lume. Apoi ne-am dorit un copil. Îi găsisem şi nume. Îi cumpărăsem şi jucării şi uneori ne imaginam că există cu adevărat, că va veni cândva, că trebuie doar să aşteptăm. Anii treceau şi nu a venit. Numele i l-am păstrat. Şi jucăriile. Dar nu mai pomeneam despre asta.
    Apoi am început să născocim noi şi noi planuri. Sărăcia, viaţa… slăbiciunea noastră, prostia unora, răutatea altora… cine ştie? Mereu am rămas doar cu planurile. Şi unul cu altul. Într-un târziu am hotărât că vom strănge bănuţ lângă bănuţ şi vom merge să vedem lumea. Nu toată. Dar lumea întreagă. Toate cele cinci continente. Câte puţin din fiecare. Strânsesem suficient, dar tot amânam plecarea. De aproape douăzeci de ani plănuisem plecarea aceasta. Dacă am fi plecat ar fi fost prea simplu.
    Sigur, am fi văzut lumea. Nu toată. Ne-am fi bucurat. Şi apoi? La ce ne întorceam acasă? Eram prea bătrâni pentru a ne îngădui alte planuri, iar pe acesta l-am fi cheltuit atât de iute. Şi fără un ţel, fără o nălucă spre care să fugim împreună… ce ne-ar mai fi ţinut legaţi?
    Am strâns bănuţ lângă bănuţ. Cu greutate. Cu lipsuri. Uşor n-a fost. Toţi banii s-au dus pe înmormântare. Când s-a stins mă ţinea de mână. Ştiţi? A rămas lucidă până în ultima clipă. Şi m-a ţinut de mână. Ştiţi ce mi-a spus la plecare? „
    Am scuturat din cap. Nu aveam cum şti. Ştiam doar că ochii mei erau umezi. Ai lui surâzători.
    „Noi  am fost totuşi pe toate cele cinci continente- mi-a spus. Am fost împreună. În fiecare noapte, când tu îmi povesteai. Nu ştiai? Asta mi-a spus. Apoi m-a strâns tare de mână şi mi-a spus: acum am să plec singură, spre ultimul continent. Pe acesta, deocamdată, îl voi vedea singură. Şi s-a stins.”
    A tăcut. Iar eu am continuat să rămân tăcut. Plecarea spre ultimul continent era deci ceea ce aştepta el. Am ezitat o secundă apoi l-am luat de mână. Dacă am ezitat a fost pentru că mâna aceea fusese obişnuită cu altă strângere şi mi-a părut cumva o necuviinţă. Mi-a bătut mâna uşor cu cealaltă mână. Apoi s-a lăsat uşor pe spetează şi a aţipit. Am rămas nemişcat, ţinându-l de mână. Abia când am simţit că mâna îi devenise de gheaţă am înţeles că plecase. Spre ultimul continent. Nu am strigat. Nu am chemat pe nimeni. Am rămas acolo aşteptând şi eu o vreme. Bătrânul acela, străinul acela, a fost omul de care am fost cel mai apropiat în această viaţă.

       -Poftiţi, luati loc.
    Ochelari cu ramă scumpă. Politeţe artificială. Bunăvoinţa sintetică. Are unghii îngrijite. Nu ştiu de ce am remarcat asta. Are dosarul meu în mână. Scoate fişa. Dă deoparte radiografia, tomografiile. Îşi face de lucru cu hârtiile. Mă priveşte în ochi ( fără zâmbet). Îmi aplec privirea spre monograma de pe halatul lui. Apoi privesc spre diplomele înrămate, de pe pereţi.
    -Fac meseria asta de atâţia ani -îmi spune- şi de fiecare dată e la fel de greu. Nici acum nu ştiu cum să dau o astfel de veste. Aşa că am să fiu extrem de direct, cred că e cel mai bine.
    A amuţit. Tocmai când hotărâse ca va fi foarte direct. Ştiu că mimează compasiunea. Ştiu şi ce are să-mi spună. Doar pentru a-l mai fierbe puţin mă prefac că nu pricep, că nu sunt atent. Pentru a-i plăti compasiunea falsă, de plastic. După suficiente secunde îi fac semn din cap că-l ascult.
    -Cancer. Mă tem că aveţi cancer.
    Ştiam. De ce se teme el? Dar eu de ce simt că-l urăsc? Pentru veste? Ştiam că asta îmi va spune. Nu-l urăsc. Nici nu-l dispreţuiesc. Nici nimic. Îşi face meseria. Şi când spun asta dau dovadă de răutate, nu e aşa?  Meseria lui ar trebui să fie aceea de a vindeca, nu de a da astfel de veşti. Şi rea-vestirea e parte a aceleiaşi meserii- spune jumătatea bună din mine.
    Ma abţin să nu râd. Vestea ar fi trebuit să mă tulbure. Pentru un veşnic obsedat de sinucidere o astfel de veste nu e chiar cel mai cumplit lucru. Acum ştiu că nu am să fac niciodată lucrul la care m-am gândit întotdeauna. Bătrâneii aceia plănuiau o casă, un copil sau o excursie pe cele cinci continente. Eu am plănuit mereu o sinucidere. Niciunul dintre noi nu îşi va împlini gândul.
    Îi răspund într-un târziu. E politicos să mă arat interesat.
    -Cât?
    E întrebarea standard. O aveam pregătită. O văzusem în filme, o citisem în cărţi. O exersasem. Mi-a ieşit impecabil. Perfect. Trebuie să mă controlez, să nu mă arat prea entuziasmat de reuşita propriei interpretări. Ar fi total inadecvat.
    -Mă bucur ca priviţi lucrurile cu maturitate. Va fi dificil până veţi depăşi şocul…
    Nu te bucuri deloc. Îţi e perfect indiferent şi nu te acuz pentru asta. Mai degrabă tu eşti cel şocat. Aşteptai altă reacţie. Am repetat atâta vreme replica. Mi-a ieşit perfect. Am să te las două minute să îţi reciţi discursul de consolare. Şi tu te-ai pregătit. Sau nu te-ai pregătit. E rutină, e piesa în care joci zilnic.
    -… putem încerca şi asta desigur, dar nu vreau să vă dau speranţe inutile. Este extrem de important să nu vă pierdeţi…
    -Cât?
    E uşurat. Şi el vrea să scape mai repede.
    -Şase luni dacă începem imediat chimio… Aţi venit mult, mult prea târziu. Dacă veneaţi de la primele simptome, de la primele dureri, am fi avut şansa unei operaţii. Sigur, puteţi încerca să vedeţi si un alt specialist, dar aş prefera să începem îndată chimioterapia, fiecare zi este importantă pentru…
    Fiecare zi din cele şase luni? Pentru cine este importantă ? Pentru ce? Îl las să mai recite un minut. Mă ridic. Îi strâng mâna. E moale. Umedă. Neplăcută la atingere. Am decis că vreau să îmi fie antipatic cu totul şi îmi este antipatic.
    -Am să mă gândesc – îi spun.
    Şi ies. Nu am la ce să mă gândesc. Vreau să ma bucur de ultimele luni de suferinţă. Nu vreau să mă lipsesc de nicio secundă din voluptatea suferinţei.
    Ea îmi zâmbeşte. Ce inflaţie de zâmbete. Ignor decolteul la fel de generos ca atunci când am intrat. Prefer să o privesc în ochi. Mă întreabă:
    -Cum a fost?
    -Bine- răspund.
    -Deci eu termin la cinci…
    A, da. Uitasem. Cafea turcească. Rânjesc. Ştiu că rânjesc. Vreau să arate ca un rânjet. Arată ca un rânjet. O întreb.
    -Dacă v-aş invita într-o excursie ce aţi spune?
    -Când? Cât durează? Că eu mi-am luat concediul pe anul ăsta.
    -Şase luni. Începând de azi.
    -A, nu am cum. Am serviciu.
     Rânjesc. Râd în hohote. Îi fac cu mâna şi ies. Mă întreabă din urmă:
    -Unde era excursia?
    „Între ţâţele tale” aş vrea să-i răspund. Realizez că iminenţă morţii nu e o scuză suficientă pentru a deveni bădăran. Mai realizez că întotdeauna am fost bădăran, chiar dacă, de cele mai multe ori, am reuşit să ascund asta. Mă opresc. Mă cutremur. Abia atunci îmi dau seama ce o întrebasem de fapt. Şi spun ceea ce trebuia spus. Impersonal, cu glas de departe:
    -Pe ultimul continent…
    Apoi ies.

    Ultimul gând.Îmi petrec multă vreme încercând să-mi dau seama care va fi ultimul gând de care voi fi conştient. Şi de câte ori îmi vine unul în minte îmi dau seama că e deja epuizat venindu-mi acum în minte şi că va trebui să fie un altul. Ce importanţă are care va fi ultimul gând?
    O viaţă întreagă am aşteptat. Oameni care ştiau că vor fi aşteptaţi. Pentru că ştiau că nu plec. Niciodată. Acum aştept. În zadar, ca întotdeauna. Nici vechiul şi statornicul meu prieten, gândul la sinucidere, nu mă mai vizitează. Îl mai pot socoti statornic atunci? Aştept. Privesc aproape la fiecare minut spre ceas. Pentru că aştept. Tresar la un sunet. La o pâlpâire. Pe continentul acesta eu am fost mereu cel care aşteaptă.
    Iar apoi am să plec. Şi cu toţii se vor mira, îmi spun. În adolescenţă mi-i imaginam jelindu-mă, cuprinşi de remuşcări. Acum nu mi-i imaginez. Ştiu. Ştiu că nu vor fi lacrimi. Nici remuşcări. Dar ştiu şi că se vor mira. Atunci când vor vedea că eu, cel care nu pleacă, am plecat. Şi nici măcar nu vor şti unde. Vor crede doar că ştiu.
    Perdono tutti e a tutti chiedo perdono. Va bene? Non fate troppi pettegolezzi.
    Nu există bilet de călătorie. Iar, în ce mă priveşte, nu vor fi nici îmbrăţişări de rămas bun. Singurii de la care am să îmi iau rămas bun sunt foştii mei tovarăşi, iluştrii sinucigaşi. Pe voi vă părăsesc, prieteni. Dintre ceilalţi doar plec. Nu există bilet de călătorie. Doar o lumânare pe care am să mi-o aprind singur, cum singur mi-am ţinut-o întotdeauna. Apoi am să plec. Spre locul care am ştiut întotdeauna că va fi singurul meu acasă.
    Spre ultimul continent.

 

În loc de linişte

Gâza

    Când priveşti gâza ridicându-se pe fragilul fir de iarbă toată zbaterea lumii devine lipsită de importanţă. Înaintarea firavelor picioare şi unduirea domoală a plantei devin unica măsură a lucrurilor. Bobul de rouă pare un obstacol de netrecut, iar uşoara adiere a vântului o primejdie grozavă. Sângele prelingându-se din nară şi din tâmplă năclăieşte verdele vegetal şi se amestecă, picătură cu picătură, cu ţărână. Privirea se împăienjeneşte, lumina capătă consistenţa magmei, iar contururile se estompează. Firul de iarbă se pleacă sub greutatea puţină a gâzei şi ţi se aşează pe obraz. Insecta străbate puntea verde şi pătrunde în ţinutul cald încă al obrazului tău. Ocoleşte un strop de sânge şi urcă spre tâmplă. Îşi înmoaie picioarele subţiri în sângele care nu încetează să curgă.
    Timpul îngheaţă. Îi poţi vedea cristalele străpungându-ţi retina, cu ace mărunte şi subţiri.Privind prin secunda aceea lumea îţi pare încremenită, rânduire de înşelătoare contururi. Ţi se pare că auzi undeva un violoncel. Şi sunetul unei picături de apă spărgându-se de un vas de sticlă. Apoi glasuri de copii înghesuite într-o cutie metalică. Secunda se preface şi din cristalul cu mii de muchii tăioase devine o gelatină tulbure, scurgându-se peste toate, acoperindu-te şi sufocându-te. Sunetele se transformă în culori, tonuri veştede de galben, topindu-se şi ele în masa aceea gelatinoasă care cuprinde totul, care te cuprinde.
    Nu mai vezi gâza, nici firul de iarbă. Nici nu le mai simţi. Nici puful de păpădie care ţi se încurcă în gene. Doar ştii că sunt acolo şi că închid secunda pe care tot ele au deschis-o.

    -Ştii ce sunt acestea?
    Vocea e rece, lipsită de orice inflexiune, iar întrebarea se izbeşte de pereţii umezi de unde se desface în sute de palme reci care vin şi îţi pleznesc urechile. Sângele curge din arcada deschisă şi îţi arde pleoapa, orbindu-te. Încerci să te ştergi cu dosul palmelor, dar mâinile încătuşate sunt legate cu lanţul care le uneşte de lanţul care îţi leagă picioarele. Apleci capul, dar distanţa dintre mâinile tale şi pleoapa ta însângerată nu poate fi străbătută. Înţelegi că nu mai eşti stăpânul propriilor atingeri, iar mâna ta nu mai are îngăduinţa de a fi prietena propriului obraz.
    -Ştii ce sunt acestea?
    Vocea e rece, lipsită de orice inflexiune, iar întrebarea se izbeşte de pereţii umezi de unde se desface în sute de palme reci care vin şi îţi pleznesc urechile. Ar putea foarte bine fi ecoul. Ori poate eşti prins în secunda aceasta, ca o insectă într-un bob de chihlimbar, şi te izbeşti într-una de pereţii ei. Deschizi gura şi rămâi cu ea deschisă. Ai uitat dacă ai deschis-o pentru a răspunde sau pentru a respira. Simţi uscăciune, gust de sânge şi duhoare grea.  Încerci să rosteşti ceva, dar sunetele nu mai sunt ale tale, cuvintele nu te mai recunosc şi refuză să se apropie. Scoţi doar un grohăit. Apoi un geamăt. Şi capul ţi se prăbuşeşte în piept.
    Apa rece azvârlită peste tine te trezeşte. Şi ştii că ai evadat dintre pereţii acelei secunde. Apoi auzi o palmă izbind cu putere carnea. Mai întâi auzi şi abia apoi simţi palma. Şi obrazul dogorind, carnea arzând de durere. Imediat după aceea auzi vocea rece, lipsită de orice inflexiune şi îţi dai seama că ai redevenit prizonierul acelei secunde.
    -Ştii ce sunt acestea?
    -Hârtii… – răspunzi cu voce chinuită, ştearsă, dar încă a ta. Şi te bucuri că încă eşti stăpânul propriei voci. Sau aşa vrei să crezi.
    Stăpânul vocii reci are chip. Iar chipul său e capabil de zâmbet. Nu te întrebi de ce mintea numeşte zâmbet rictusul acela, când i-ar putea spune la fel de bine rânjet. Minţii doar mintea îi poate pune întrebări, iar ea rămâne întotdeauna propria ei stăpână. Şi dacă ea simte nevoia de cuvinte moi care să învelească ţinuturi aspre, atunci aşa să fie.
    -Hârtii. Foarte bine, cetăţene. Şi pe acele hârtii ce se află?
    Vocea e în continuare rece, dar adaugă o notă de sarcasm crud. Priveşti spre hârtii prin pâcla de sânge prelins de pe pleoapă. Priveşti şi spre chipul omului în negru. O voce rece e întotdeauna tovarăşă a unui chip rece. Încerci din nou să ştergi mâzga de sânge de pe chip şi tot în zadar. Umerii ţi se pleacă. Eşti un învins. Iar învinşii nu îşi aparţin.
    -Semne- răspunzi cu acelaşi glas hârâit, cu intonaţia potrivită învinsului.
    O palmă se aude din nou. Şi se simte. Iar durerea aceasta devine plicticoasă prin repetiţie. Eşti amuzat de această constatare şi asta îţi potriveşte un zâmbet inoportun pe chip. Un zâmbet nu este o reacţie firească la o palmă, iar asta poate fi derutant pentru oamenii în negru. Mai ales dacă cei care zâmbesc sunt dintre cei ce nu îşi aparţin.
    Tu ştii că eşti un învins, dar vocea rece din faţa ta nu o ştie încă. Asta nu îţi oferă oricum niciun avantaj. Doar o fragilă şi inutilă satisfacţie. Pentru că ştii că vei recunoaşte totul, vei admite fărădelegile şi te vei pleca în faţa sentinţei, care este mereu aceeaşi. Ştii că deja ai recunoscut totul şi ţi-ai recunoscut pedeapsa, dar faptul că vocea rece nu ştie încă asta îţi oferă o frugală şi dureroasă bucurie. Bucuria asta e nepotrivită şi de niciun folos, dar are un efect narcotic. Nu îţi mai aparţii, nu îţi mai eşti propriul stăpân, dar faptul că pentru încă o vreme, o scurtă vreme îi împiedici pe noii tăi stăpâni să afle că le aparţii îţi oferă un răgaz în care poţi păstra vie iluzia libertăţii.
    -Ce semne?
    Ai putea prelungi viaţa nălucii. Sau o poţi scurta. Libertatea e o nălucă. Ai putea răspunde şi ucide năluca sau ai putea privi prin fereastră, căutând prin ochiul de sticlă murdară secunde cu care să lungeşti viaţa nălucii. Alegi să răspunzi.
    -Litere.
    Spunând asta ai încetat să mai ascunzi că eşti înfrânt. Acum ţi-ai recunoscut stăpânii. Rânjetul de satisfacţie – acum nici mintea nu mai caută cuvinte altfel- al omului în negru îţi vesteşte că te-a luat în stăpânire.
    -De unde ştii, cetăţene?
    -Pentru că le cunosc… le recunosc…
    De acum va fi uşor. Vei spune totul. Vei admite totul. Şi totul se va sfârşi. Stăpânirea lor va fi scurtă. Ei nu pot stăpâni decât viaţa ta. Moartea rămâne a ta.
    -Literele sunt ilegale. Cuvintele scrise sunt interzise. Cărţile, scrisorile, poeziile…
    -… şi orice formă de transpunere în formă grafică a cuvintelor este interzisă. Ştiu, voce rece…
    Omul în negru e uşor derutat. Poate şi-ar fi dorit puţină împotrivire. Îl bănuieşti de sadism. Îi bănuieşti de sadism. Lumea nici nu e alcătuită din altceva decât din sadici şi nătângi.
    -Pedeapsa pentru acest delict este moartea!
    Rânjetului său îi întorci rânjetul tău.
    -Statul garantează libertatea de gândire sub condiţia ca această libertate să se manifeste la nivel individual şi fără a …
    -Ştiu… Statul nu garantează nimic. Ai citit ce am scris acolo?
    A incremenit. Broboane de sudoare i-au apărut pe frunte. Priveşte speriat spre cei doi gardieni.
    -Tipul acesta de provocări nu îţi este de niciun folos! îţi răspunde cu o voce în care furia vrea să ascundă spaima. Cunoaşterea semnelor este interzisă.
    -Atunci nu ai să-l cunoşti niciodată pe Shakespeare.  Nu ai să afli….
    -Delict! Îţi agravezi situaţia.
    Cum ţi-ai putea agrava situaţia? De câte ori te pot ucide? În cartea lui Bradbury cărţile erau arse, în lumea ta oamenii sunt ucişi. Gândul e ars. Iar scrumul e prizat confortabil de o societate cretină şi satisfăcută de propria imbecilizare. Nici nu îi deranjează atât de mult că ştii semnele, că poţi scrie şi că scrii. Că poţi citi. Ci că te încăpăţânezi, că te-ai încăpăţânat să fii altfel. Că ai refuzat să devii ca ei.
    -Ai citit ce am scris acolo?
    Palmele care îţi pleznesc obrazul nu te mai interesează. Nu mai sunt problema ta, ci doar problema lor. Ei au nevoie să le dea, tu nu ai nevoie să le primeşti, aşa că îţi sunt indiferente. Lovindu-te, omul în negru, îşi alungă propria spaimă.

    Te ridică. Te scot în piaţă. Trei oameni în negru îţi bolborosesc nişte prostii care te anunţă că ei sunt stăpânii tăi. Şi că în calitate de proaspeţi stăpâni au decis să te ucidă. Piaţa e plină de oameni în negru care urlă cu pumnii ridicaţi. Te privesc cu ură. Tu nu-i priveşti. Ei nici nu există. Există doar petecul de albastru pe care mintea îl numeşte cer. Iar mintea îşi rămâne mereu propria stăpână. Când îţi pleci privirea vezi masa de oameni în negru, urlând cu ură. Un alt om în negru îţi desface lanţul. Ridici mâinile încătuşate şi înmoi degetul în sângele de pe obraz şi apoi desenezi pe piept o literă. Iar piaţa e curpinsă de negru şi ură isterică. Mii, zeci de mii de ochi trimiţând moarte. Şi o singură pereche de ochi, într-o margine, umezindu-se de lacrimă. Şi te agăţi de ochii aceia ca o gâză de un fir de iarbă, sub respiraţia vântului. Apoi te laşi purtat.
    
    Se apropie de tine. Te întreabă dacă vrei să fii legat la ochi. Refuzi. Privirea ţi se rostogoleşte în iarbă. Se opreşte pe gâza care încearcă să urce pe firul de iarbă. Omul acesta în negru te priveşte altfel. Ochii lui nu au rânjet. A lăsat jos mâna cu pânza neagră şi îţi şopteşte:
    -A meritat? Pentru nişte cuvinte? Pentru nişte versuri?
    Omul acesta ştie ce sunt acelea versuri. Şi îţi dai seama că nu te urăşte, dar dacă a meritat nu îţi mai dai seama. Ridici privirea spre cer şi acolo zăreşti ochii. Omul în negru se îndepărtează. Îl simţi îndepărtându-se, dar privirea îţi rămâne lipită de ochii din cer. Şi numeri cuvinte în minte. Undeva departe ţi se pare că auzi un violoncel.
    -Trageţi la comanda mea! auzi.
    Închizi pleoapele încet. Îţi şopteşti bun rămasul, apoi îţi pleci privirea spre iarbă. Simţi o greaţă cumplită ridicându-ţi-se din stomac şi nevoia de a vomita, dar te stăpâneşti. Păstrezi curat locul unde îţi va curge sângele.
    -Ochiţi!
    În minte îţi repeţi iute versurile şi priveşti din nou spre cer, surâzând. Ochii de acolo îţi zâmbesc şi ei. Şi îţi dai seama că oamenii în negru nu îţi sunt stăpâni. Nu au cum îţi fi. Pentru că ei de la tine au vrut să te fure, dar tu nu îţi mai aparţineai. Şi râzi. Şi strigi:
    -A meritat! A meritat!
    -Foc!

    Iarba îţi mângâie obrazul. Nu mai vezi, dar ştii. Şi ştii că au aruncat peste tine o prelată murdară. Mai simţi gustul de sânge şi gâza pătrunzându-ţi, prin gaura din tâmplă, în craniu. Ştii că pe chip ţi-a încremenit un zâmbet batjocoritor. Iar noroiul va acoperi litera desenată cu sânge pe piept. Apoi te va acoperi cu totul şi te va mistui.
    Acum e linişte. În craniul tău nu mai există gânduri. Doar o gâză, hrănindu-se cu carnea ta. 

Semne

       -În locul acela se întâmplă lucruri nefireşti, domnule profesor, veţi
vedea! Nimeni nu merge niciodată acolo. Iar cei de acolo nu pleacă
niciodată.

         Vecinul de compartiment, omniscient, mă prevenise. Îşi făcuse
datoria. Expresia de pe chipul său zugrăvea certitudini, nu îngăduia
contra-argument. Nici nu aveam argumente, doar întrebări şi, poate,
aşteptări.

       Tânăr fiind şi îndreptându-mă spre prima mea catedră, mă
simţeam un personaj extrem de important, animat de un entuziasm pe cât
de exagerat pe atât de prostesc. Viitoarea mea activitate nu reprezenta
nici o profesiune, îmi spuneam atunci, nici o vocaţie, ci şansa de a
înfăptui miracole. Mă imaginam descoperind minţi fragede, dar
sclipitoare, care aşteptau doar călăuzirea mea pentru a rodi; îmi plăsmuiam
deja chipuri curioase, de copii, închipuind întrebări şi formulând, reformulând şi
nuanţând răspunsuri. Repetam felul în care voi face primii paşi în sala
de clasă şi tonul cu care mă voi prezenta. Număram cu mintea privirile
pătrunzătoare, dornice să soarbă de la mine lumina cărţii. Vedeam
privirile acelea transformându-se, într-o grozavă şi fără pereche
iluminare, maturizându-se, încolţind şi dând ram.

       -Am auzit atâtea că v-aş putea povesti o săptămână! Se pare că
are legătură cu poluarea din zonă, cu nu ştiu ce deşeuri de la
exploatarea din apropiere. Naiba ştie!   Cert e că cei de pe acolo nu
sunt foarte zdraveni la cap!

       Nu îl priveam. Îi distingeam silueta rotundă oglindită pe geamul
îngheţat. Cu ditamai căciula îndesată pe cap şi expresia plictisită, de om care
a văzut şi a auzit multe. Tuşea cu importanţă în pumni şi se scobea în
nas, încercând să mascheze gestul cu palma cealaltă.

       -Mă ascultaţi, domnule profesor?

       -Da, da… Desigur, domnule… – încercam să îmi amintesc numele
său. Se prezentase încă de la intrarea în compartiment, declamându-şi, cu glas de bariton, numele şi destinaţia.
       -Iordache. Iordache, dom’ profesor. Sunteţi tânăr… Aţi terminat de curând?

       Am întârziat puţin cu răspunsul. Pe fereastră zăream apropiindu-se o gară,
iar privirea mi-a întârziat în noapte ceva mai mult decât aş fi vrut.
I-am răspuns apoi, cu un surâs care încerca să ceară scuze pentru lipsa
de politeţe:
       -Da, mă scuzaţi… Mă gândeam la ceva. Astă primăvară.

       -Aha. Astă primăvară!

       M-a privit curios. Anticipam deja întrebarea. Şi nu a întârziat deloc.

      – Şi de ce v-au trimis tocmai acum, în puterea iernii… acolo? Că
anul şcolar a început, nu-i aşa, din septembrie… Pe 15 septembrie,
nu?

      -Aşa începe în fiecare an! i-am răspuns cu un sarcasm pe care eu
însumi l-am socotit deplasat. Am adăugat îndată, cu acelaşi surâs care
încerca să ceară scuze pentru o nouă şi gratuită impoliteţie:

       -E o poveste lungă…

       M-a privit cu ochi mijiţi, ca un om care înţelegea mai multe decât
era dispus să spună. Şi mi s-a părut că îl aud mormăindu-şi în barbă:
„Ai şi tu bube-n cap, ştiam eu”. Dar sunt convins că doar mi s-a părut.

       Şi-a reluat expresia îmbufnată şi şi-a ascus nasul în gulerul
cojocului, continuând să tuşească.

        Îmi cercetam aburii respiraţiei când trenul a început să încetinească.

        -Gara ta, dom’ profesor! m-a anunţat îmbufnatul meu companion,
renunţând la inutilul şi nemeritatul plural al politeţii. M-am ridicat
degrabă şi mi-am luat valijoara din coşul de bagaje de deasupra. Am
deschis uşa compartimentului şi am simţit nevoia să bravez, cu acea
năvalnică dorinţă a tinereţii de a nu rămâne niciodată dator. L-am
salutat, deci, pe morocănos, renunţând, la rându-mi, la politeţea socialmente dezirabilă:
        -Te salut! Drum bun!

        Apoi am ieşit. Nu am privit în urmă, dar ştiu că m-a privit
buimăcit. Sunt convins că m-a privit şi prin fereastra îngheţată, când
trenul s-a pus în mişcare, mormăind pe mai departe ceva şi având
confirmarea faptului că am şi eu, într-adevăr, ceva bube în cap. Mi-am propus să uit cu desăvârşire de acel personaj, dar, după cum se
vede, nici până azi, la atâţia ani de atunci, nu am reuşit acest lucru.
Aşa cum nu am uitat nimic din straniile întâmplări care mă aşteptau
acolo.

       Ceea ce numeam mai devreme gară era doar o haltă. O clădire
minusculă îngheţată în mijlocul lui niciunde şi în noapte. O adunare de ziduri îmbătrânite în întunericul rece. Un felinar
aşezat pe un stâlp, înclinat şi apatic precum turnul din Pisa, trimitea o lumină plăpândă şi cleioasă, care se strecura fără entuziasm prin pâcla de
nămeţi viscoliţi. Ceferistul de pe ceea ce s-ar putea numi peron mă
privea cu o expresie în care se amestecau, într-un mod paradoxal,
indiferenţa şi curiozitatea. Şi din care răzbătea o undă de milă
împletită pe un zâmbet mai degrabă sardonic. O mână stătea înfiptă hotărât în
buzunar, iar cealaltă ţinea felinarul de serviciu.

       M-am apropiat de el. Mi-am scuturat zăpada care mi se aşternuse deja pe umeri şi l-am salutat.

      -Bună seara! m-am trezit strigând, deşi era o linişte desăvârşită,
trenul nu se mai auzea deja. Nu ştiu de ce, dar îmi părea că, în
prăvălirea aceea de zăpadă, glasul se poate rătăci prin puzderia de
fulgi.

      -Aha! mi-a răspuns cu o voce răguşită, măsurându-mă din cap până în picioare, n-aş spune cu interes, mai degrabă cu un soi de lehamite politicoasă.

      -Poftim? am răspuns stupefiat. Deja bună parte din visele pe care
mi le făcusem se spulberaseră. Cel puţin în privinţa primirii pe care o
aşteptam.
Singura plecăciune de bun venit era a felinarului înclinat, de pe peron.
      -Adică e noapte, nu seară. Că e trecut de zece.

      Continua să mă măsoare cu aceeaşi expresie complicată. A aşezat
felinarul pe băncuţa de alături şi şi-a aprins o ţigare. Şi-a scos
căciula şi a scuturat-o de omăt, continuând să mă cerceteze cu o
curiozitate deja impertinentă.

       -Mă rog… – am articulat- sunt…

       -Profesorul cel nou. Ştiu.

       -Da? Cum v-aţi dat seama?

        Mi-a făcut semn a lehamite cu mâna şi m-a poftit să-l urmez. Am
intrat în cămăruţa lui. Era cald, înnăbuşitor de cald şi mirosea a
tutun ieftin. Şi-a scos haina, a scuturat-o de zăpadă şi a aşezat-o în
cuier, aproape de sobă, după care s-a aşezat la birouaşul scâlciat, pe
care zăceau de-a valma tot felul de hârţoage, un ziar unsuros pe care
se aflau nişte resturi de mezeluri, o scrumieră răpusă de numărul de
chiştoace, ceşti şi pahare.Într-un colţ, un pahar care închipuia o vază, în care se ofilea o margaretă. Margaretă iarna… asta era ceva cu adevărat neaşteptat.

       -Eşti tânăr! mi-a spus.

        -Se poate spune şi asta! m-am arătat iritat de familiaritatea
exagerată şi nejustificată. Asta nu semăna deloc, absolut deloc cu primirea pe
care mi-o închipuisem în stupide vânturări ale minţii. Era nu atât decepţie, cât vanitate rănită, dar nu aş fi recunoscut asta.

      -Păi chiar aşa am spus! O să aştepţi să termin şi apoi te duc la
primar. Directorul şcolii e plecat aşa că mergem la primar. O să vadă
el ce face cu tine.       Nu am mai răspuns nimic. Mi-am construit o mină indignată,
spunându-mi că tovarăşul meu de compartiment avusese poate dreptate-
judecând cel puţin după manierele ceferistului acesta. Am căutat cu
ochii un loc unde să mă aşez cât aveam de aşteptat ca impertinentul din
faţa mea să îşi termine treburile.       – Stai acolo! mi-a arătat un scaun, pe care m-am şi aşezat cu aceeaşi nemulţumire pusă la vedere pe chip.       -Eu sunt Săndulescu. Poţi să-mi zici nea Cornel, ca toată lumea.

      -Bine, domnule Săndulescu! am spus apăsând pe „domnule”. Dar
domnul Săndulescu mă ignora deja. Citea o gazetă. Îşi aprinsese o altă
ţigare şi citea din gazetă sorbind când şi când din cafeaua recea. Am
rămas ceva vreme în aşteptare, îmbufnat şi croind în minte planuri prin
care aveam să îl pun la punct pe prost crescut de îndată ce aveam să mă
instalez şi să îmi creez o anume autoritate acolo.

       După vreo jumătate de ceas şi trei ţigări a împăturit cu grijă
ziarul şi l-a aşezat pe un teanc de ziare vechi de lângă birou. Şi-a
pus haina, şi-a tras căciula pe urechi şi deschizând uşa mi-a spus fără
să mă privească:

      -Hai!

      M-am ridicat şi l-am urmat bodogănind. Ar fi puţin lucru să spun
că eram indignat. Clocoteam. Mi-am petrecut mai bine de o jumătate de
ceas într-o încăpere rău mirositoare, e drept încălzită, aşteptând ca
impertinentul domn Săndulescu să îşi bea cafeaua şi să îşi citeasca
gazeta!
       Viscolul şi zăpada mi-au domolit iute indignările. După o bucată
de drum, parcursă în tăcere, domnul Săndulescu s-a oprit, s-a întors spre
mine şi mi-a luat valiza.

       -Dă-o la mine. Abia mai sufli. Deh, băiat de oraş.

       Apoi a continuat să meargă fără a mă privi. Avea dreptate.
Obosisem, mişcându-mi cu greutate paşii prin zăpada de jumătate de
metru, luptând cu viscolul care nu înceta să mă pălmuiască batjocoritor. Fulgii îngheţaţi mă izbeau, ciupindu-mă de
obraz ca nişte insecte hămesite, iar frigul se juca prin oasele mele,
scormonind fiecare celulă, născând îngheţuri. Aburii respiraţiei îngheţau de îndată
ce se dezlipeau de buze, întorcându-mi-se în obraji ca o gheară rece şi aspră. Ţineam cu greu
pasul cu domnul Săndulescu, pe care abia îl zăream în bezna rece şi
mâloasă.

       -Am ajuns! a mormăit Săndulescu. Dorm toţi. Lasă că-l scol eu.

       A deschis poarta şi a intrat. A bătut în uşă şi a început să strige:

      -Gheorghe! Gheorghe! Hai de te scoală!

       În casă s-a aprins lumina. Apoi prin fereastră am putut citi ceva
mişcare. Uşa s-a deschis şi în cadrul ei a apărut o femeie între două
vârste. Lumina îi venea din spate aşa că nu-i distingeam prea bine
trăsăturile, am intuit că e între două vârste mai degrabă după
proporţiile trupului.

      -Cornele, ce e?

      -Gheorghe? A venit profesorul cel nou. –i-a explicat Săndulescu
arătând din cap spre mine. Am schiţat un salut îngheţat. Soţia
primarului nu mi-a răspuns. De ce m-ar fi surprins asta? I s-a adresat lui Săndulescu cu voce joasă:

      -Of, Gheorghe e la şcoală. Cu preotul şi Mihail. Of…Mihail, băiatul cel mare al lui Mihail. Ştii tu…
Sunt acolo… Te aşteaptă.
      Săndulescu a dat din cap. Ştia. Şi-a aprins o nouă ţigare şi a
bătut-o pe umăr pe soţia primarului, a consolare parcă. Apoi s-a întors
spre mine:

      -Mergem la şcoală!

      -Cornele, crezi că e bine? E nou…

     -Trebuie să înveţe cum merg lucrurile pe aici. Mergem la şcoală. Haide, profesore. Ţine-te după mine.

      N-am mai obiectat nicicum. Am salutat-o din cap pe soţia
primarului şi l-am urmat supus pe Săndulescu. Lumina curgând uleios prin uşă
ne-a călăuzit vreme de un minut. Iar viscolul pe mai departe.

      Câtă poezie se poate găsi în zăpada aşternută cuminte şi smerit
şi câtă cruzime e în biciul ei atunci când îţi loveşte fără milă
obrazul înroşit de frig, pe care lacrimile de ger au îngheţat şi s-au
transformat în mici vârfuri de săgeţi care sapă în carne. Cineva vorbea despre o măreţie a frigului, pe care mi-o pot imagina, într-un exerciţiu pur intelectual. Dar în noaptea aceea, în locul acela, frigul şi zăpada erau doar urgie, deşi dacă mă gândesc, erau cum nu se poate mai potrivite cu cele ce se petreceau şi despre care aveam să aflu.

       Haina îmi era
grea de zăpadă, deşi o scuturam într-una.Zăpada care se
topise înmuiase postavul, iar apa îngheţase transformându-mi pardesiul într-un sicriu rece.  Picioarele îmi erau tot ude şi îngheţate. Şi ardeau de frig,
ardeau! Mă cuprinsese o tuse sălbatică. Îl urmam fără crâcnire pe
domnul Săndulescu, supus de indiferenţa sa, de frigul muşcător, de
şfichiul şi de întunericul care părea că pătrunde şi el odată cu gerul
în oase. Şi uram locul acela, noaptea aceea şi aşteptările mele nătângi.

       Casele se vedeau de-a stânga şi de-a dreapta ca nişte umbre. Pete
de întuneric topite în întuneric. Ca nişte uriaşi gârboviţi, plecaţi, îngenuncheaţi. Doar noapte şi ger şi şuierul
viscolului. Nici măcar lătrat de câine. Iar de aş fi auzit lupii urlând
nu aş fi găsit nimic de mirare în asta. Ar fi fost singurul lucru
potrivit pentru întunericul şi frigul acela. Doar luna se arătă când şi
când ca o vagă nălucire prin prăvălirea de zăpadă învolburată. Mă
surprinde să îmi amintesc crâmpeiele acelea de lună, strecurate în
ţesătura amintirii printre unghiile de zăpadă şi senzaţia de durere a
cărnii.

        Am ajuns într-un târziu la şcoală. O clădire mică şi fără nimic
impunător. Un cub de cărămidă şi atât. Săndulescu a deschis poarta care a scos un scârţâit strident
şi prelung, ca o tânguire. L-am urmat. A deschis uşa şi a intrat. Din
ceea ce aveam să aflu că e cancelaria a ieşit un personaj ciudat. Un
bărbat înalt, cu favoriţi după moda lui Franz Iosif. Mergea şchiopătat,
sprijinindu-se în baston. Părul şi favoriţii erau de un alb desăvârşit,
contrastând puternic cu obrazul smead şi ochii de un albastru spălăcit.

        -Gheorghe! l-a salutat Săndulescu. Apoi a arătat spre mine: Noul profesor.        

       -Cornele, Cornele… – a murmurat primarul. S-a oprit şi m-a
studiat în pripă. Apoi mi-a întins mâna dreaptă, în vreme ce cu stânga
m-a bătut pe umăr de bun venit.

       -Eu sunt primarul. Vornicu. Gheorghe Vornicu. Bine ati venit, domnule profesor.        -Vă mulţumesc, domnule primar… Sunt…- am bâiguit.

       -Gheorghe. Spuneţi-mi Gheorghe. Aşa îmi spune toată lumea.

       Era în sfârşit ceva care semăna cu o primire, cu un bun venit, dar
eram departe de a fi copleşit. Doar moleşit de frig şi oboseală.
Primarul m-a mai privit o dată cu ochi pătrunzători apoi, ridicând din
umeri, a spus:

       -Acum, dacă aţi venit… Haideţi.        Şi a pornit spre cancelarie cu mersul său şchiopătat. A deschis
uşa şi m-a poftit, cu o amabilitate pe care o găseam pe cât de
surprinzătoare în seara aceea, pe atât de plăcută. Mi-a surprins
privirea poposită pe piciorul său şi mi-a explicat fără urmă de
stânjeneală:        -E de lemn, domnule profesor. Am să vă explic eu.

       Primul lucru pe care l-am văzut când am intrat în cancelarie a
fost mâna preotului mângâind ceea ce, de bunăseamă, era un trup de om gârbovit,
ghemuit, ascuns sub o pătură.

       -Dumnealui este noul profesor, părinte! m-a prezentat primarul.

       -Bună seara, părinte! m-am grăbit să-l salut pe călăuzitorul
spiritual al localităţii. Nu mi-am recunoscut vocea, care răsunase
ridicol de ascuţit.

      -Andrieş, preot! Preotul satului- mi-a răspuns preotul, cu glas moale, privind cu nelinişte spre primar.

      -E în regulă, parinte! a şoptit primarul. Dânsul va fi profesor aici. E mai bine să afle de la început.

       Priveam spre mogâldeaţa care tremura ghemuită sub pătură. Mi-am dat seama că acolo un suflet necăjit plângea.

       -Ce se întâmplă, domnule primar? Gheorghe… – am murmurat
neînţelegând nimic din toate acelea, cum nu înţelesesem nimic din toată
noaptea de pâna atunci.

        Primarul i-a făcut un semn din cap preotului, iar acesta, cu un
oftat, a ridicat pătura care acoperea trupul plăpând, zguduit de hohote
de plâns. Şi l-am văzut. Un copil, un băieţandru de şaisprezece, poate
şaptesprezece ani. Cu păr negru şi obraz palid, stins. Şi buze nefiresc
de roşii şi învăpăiate; şi mai ales cu nişte ochi negri în care un
întuneric de nedescris ascundea un adânc nefiresc şi înfiorător.
Privirea mi s-a întâlnit cu privirea tulburată de lacrimă a băiatului
şi amândoi am tresărit. Am schiţat ceea ce se voia a fi un surâs. Şi se
făcuse linişte. Nimeni nu rostea un cuvânt. Pentru câteva clipe cred că
nimeni nu a respirat. Era linişte. O linişte deplină şi cuminte, în care
auzeam foşnetul lacrimii care se scurgea din ochiul copilului pe
obrazul fraged, pe care primele tuleie abia începeau să încolţească.

      -El este Mihail. – a şoptit primarul. Mihail al lui Mihail, domnule profesor.

       Şi atunci am văzut frunzele mici şi firave care crescuseră pe
gâtul copilului. Întocmai precum spun: crescuseră. Pentru că frunzele
creşteau din gâtul său plăpând, în care tremura, mişcat de plâns, mărul
lui Adam, aşa cum ar creşte pe o creangă. Iar braţele, odată descoperite,
le-am zărit. Şi nu erau braţe, ci crengi. Din care crescuseră lăstari şi
frunze verzi şi cărnoase. M-am cutremurat. I-am privit pe rând pe toţi
încercând să înţeleg. Apoi am văzut fruntea copilului pe care era
răsărit un mugur verde. Un mugur! Verde! Perfect vegetal! Şi iar m-am întors pe rând spre preot, primar,
spre Săndulescu. Aşteptând un cuvânt, o lămurire.

       -Acum ştiţi, domnule profesor.

       -Ce, domnule primar? Ce? am strigat, uitând că primisem îngăduinţa
de a-i spune pe nume. Ce ştiu? Ce e aceasta? Ce se întâmplă, oameni
buni?

       Mă priveau cu toţi cu milă şi înţelegere. De bunăseamă în glasul
şi pe chipul meu mirarea lăsase loc deznădejdii şi unui soi de spaimă,
aşa cum se întâmplă uneori în faţa unor lucruri uimitoare, de
neînţeles. Priveam copilul care înmugurise şi dăduse frunze şi mă
simţeam înfiorat. Îmi cercetam iute în minte vagile cunoştinţe de
anatomie şi botanică încercând să găsesc o explicaţie pentru ceea ce
voiam să cred că era o ciudată şi neobişnuită maladie. Ba mintea iscodea
şi prin basme, legende şi vise, căutând înţelegere. Şi, în acelaşi timp,
privirea îmi alerga de la unul la altul, aşteptănd cuvânt de lămurire
şi liniştire.

       -Liniştiţi-vă, domnule profesor! a spus preotul cu voce stinsă. Nu putem face nimic.

       -Dar ce se întâmplă, părinte? Ce e cu băiatul acesta? Apoi,
neprimind răspuns, m-am întors spre primar: domnule primar?

      
Linişte. Cei trei priveau spre copil, nu spre mine. Şi nimeni nu
avea nimic a-mi spune. Săndulescu s-a apropiat de masă, a umplut o cană
cu apă şi i-a dat copilului să bea. Şi l-a mângâiat cu un oftat.

      
-Cornele, povesteşte-i tu domnului profesor, cât stăm la priveghi… – a şoptit primarul.

      
-Priveghi? am sărit ca ars.

      
Şi nu am primit niciun răspuns. Din nou s-a aşternut o linişte
albă şi îngheţată ca omătul de afară. Şuierul viscolului, prăvălindu-se
pe horn, adăuga noi fiori îngheţati celor care deja îmi bântuiau
carnea. Săndulescu şi-a aprins o nouă ţigare, s-a aşezat şi, privindu-mă
cu o bunătate pe care nu i-o bănuisem, mi-a spus:

      
-E un blestem. Sau o binecuvântare a locului, domnule profesor…

      
M-a întrerupt cu un gest, cerându-mi răbdare, chiar când voiam
să-l întreb ceva. Primarul a tras un scaun lângă Mihail, iar
Săndulescu mi-a făcut semn să mă aşez acolo. Un şuierat de viscol a
răbufnit prin horn, iar uşa a tremurat şi ferestrele s-au zgâlţâit,
mişcate de vântul îngheţat.

     
-Nu ştim nici noi ce e. Durează de multă vreme. Dinainte de a mă
naşte eu. Ba încă dinainte de a se naşte bunicul meu. Iar el îmi
povestea că şi înainte de… De multă vreme. Şi toţi cei legaţi de
locul acesta poartă, mai devreme sau mai târziu, semnul. Şi pentru alţii
semnul acesta ar părea o monstruozitate, o grozăvie fără seamăn,
grotescă şi înspăimăntatoare, dar pentru noi e doar un semn. Un semn pe
care fiecare îl primim, fără ruşine, ba cu bucurie, atunci când se
arată… Ca un semn că abia atunci am devenit întregi şi aşa cum se
cuvine…

      
-Ce semn, domnule Săndulescu?am întrebat cu nerăbdare, nepricepând încă mare lucru.

      
-Am să vă spun, domnule profesor. Ce altceva avem de făcut la priveghi?

      
-Din nou pomeniţi de priveghi! am izbucnit. Despre ce priveghi este vorba?

      
Preotul a clătinat din cap cu mustrare, iar Săndulescu a stins
ţigarea, aprinzând o alta deîndată. M-a privit ca pe un copil care merită dojană,
apoi a urmat.

      
-E aici. E scris. Arată-i Gheorghe.

      
Directorul a părut să ezite o clipă apoi a deschis un dulap
metalic din care a adus un mic sipet. A scos din buzunar o cheiţă cu
care a deschis sipetul şi de acolo a extras cu grijă o bucată
împăturită de hârtie pe care a aşezat-o cu precaut în palmă. Săndulescu
i-a făcut semn să mi-o arate. Directorul a despăturit atent hârtia
veche, îngălbenită, şi mi-a dat-o. Am luat-o cu egală grijă şi am
citit:

     
„Ecaf ia irolf is etserc ra-it eznurf is irugumni ia csebui et tlum ed tac its ia acad”

       
Asta era tot ce era scris, cu slovă veche şi îngrijită. Nimic
altceva. Cuvintele acela nu erau nimic. Doar bolboroseala unui nebun
ori un descântec în vreo limbă uitată şi barbară. Am citit şi recitit,
iar cuvintele îmi rămâneau străine, dacă acelea cuvinte erau şi nu
rătăcire unei minţi tulburate. Şi priveam pe cei trei bătrâni, senini
în întunericul lor. Şi pe copilul înfrunzit, întunecat în seninătatea
lui. Şi nu mai ştiam dacă nu cumva trenul mă lăsase, în noapte aceea,
nu într-o altă gară, ci într-o altă lume, unde se vorbeşte o limbă de
neînţeles şi copiii înfrunzesc.
În lumea oamenilor-copaci. În care frigul naşte frunze.
      -Cum vă spuneam, domnule profesor, e o taină a locului. Nu ştim
cum şi nu ştim de când, dar se întâmplă. Şi doar atunci, când fiecăruia
dintre noi i se întâmplă, ne socotim întregi şi demni de a sta în lume.
Când însă nu ştim primi şi preţui semnul, plătim vama. Şi atunci
aceasta devine blestem.

      
-Ce semn, domnule Săndulescu? am întrebat înţelegând tot mai puţin.

      
Chiar atunci o răbufnire de viscol a deschis fereastra azvârlind
omăt înăuntru. Copilul s-a ghemuit, acoperindu-şi chipul de viscol cu
braţele… cu crengile. Preotul s-a grăbit şi opintit a închis
fereastra. L-am privit pe Mihail. Zăpada se aşezase pe braţele lui ca
pe crengile unui copac. Iar el era acolo om şi copac acoperit de zăpadă
şi îngheţat de o durere pe care încă nu o înţelegeam.

       
Primarul se aşezase în faţa mea. Stătea aplecat, cu capul în
mâini. Îi zăream creştetul în care părul se împuţinase şi îi auzeam
oftatul. Mihail a întins uşor o mână-creangă şi l-a mângâiat cu infinită
grijă şi delicateţe pe creştet, aşa cum un părinte mângâie un copil. Şi
cu toţii ne-am înfiorat.

      
Săndulescu şi-a urmat vorba:

     
-Nu înţelegeţi nimic, domnule profesor, din ce vă spun. Veţi
înţelege îndată. Şi-a scos haina, şi-a suflecat apoi mâneca pulovărului
şi m-a lăsat să văd frunzele mărunte crescute pe braţul său drept.

     
Directorul a ciocănit şi el în piciorul de lemn, iar preotul mi-a
arătat la rându-i un lăstar plăpând, cu două frunze verzi care îi
încolţiseră din subţioară. Încremenisem. Mă aflam cu adevărat în ţinutul oamenilor
copaci?

     
-De vei zăbovi destulă vreme aici, domnule profesor, vei primi şi
dumneata semnul… De-l vei merita – a urmat Săndulescu. Povestea spune
că un bărbat… ori o femeie, pe aici, atunci când iubeşte… prinde
muguri. Şi frunze. Uneori înfloreşte. Aşa cum s-a întâmplat, nu de mult,
cu Miruna noastră…

      
Auzind numele acesta Mihail a izbucnit într-un nou hohot de
plâns. Preotul s-a grăbit să se apropie de el şi să-i dea mângâiere.
Eram îngheţat, nu de frigul care cuprinsese lumea, ci de cele aflate.
Şi încă nu ştiam dacă mă aflu într-o lume stranie şi asist la
întâmplări ieşite din firesc şi omenesc sau sunt doar victima stupidă
şi credulă a unei farse sinistre.

      
-Asta este, domnule profesor, în vorbe puţine. Aşa se întâmplă
aici. E o taină a locului. Noi, atunci când iubim, primim semnul
acesta. Şi abia după ce începem să purtăm semnul ne socotim oameni
întregi. De aceea, pentru noi, semnul e lucru de preţ şi de cuminte
mândrie, căci vorbeşte despre vrednicia inimii şi sănătatea firii.
      
Se întâmplă uneori şi lucruri din acestea care mâhnesc inima şi
risipesc semnul, prefăcându-l, din veste a bucuriei şi zălog al anilor
mulţi şi calzi, în blestem şi încremenire în verde. Aşa şi cu sărmanul
nostru Mihail şi sărmana noastră Mirună.

      Aici Săndulescu a amuţit. Cum amuţit eram şi eu. Stăteam toţi
patru încremeniţi, fiecare frământând aluatul propriilor gânduri. Eram
peste măsură de tulburat şi încă ezitam, nevenindu-mi să cred că nu
eram, totuşi, victima unei groteşti farse. Dar frigul era real. Şi
şuierul viscolului. Şi crengile lui Mihail. Şi frunzele sale,
legănându-se uşor, mişcate de curentul de aer.
      
-Ce s-a întâmplat cu nefericitul Mihail, domnule profesor- a
început să îmi explice, cu voce stinsă, primarul- este un lucru trist
şi rar. Dar uneori se întâmplă. Mihail…
      
Copilul a tresărit. A privit spre primar cu ochi mari şi negri, acoperiţi cu văl limpede de lacrimă.
       
-Am să îi spun domnului profesor povestea ta.
     Băiatul a încuviinţat cu un scâncet uşor. Primarul a urmat:
      
-Mihail nu vă va fi elev niciodată, domnule profesor.
    
O nouă clipă de linişte, alungindu-se cât o clepsidră întreagă şi umplând încăperea.
     
-Mihail şi Miruna sunt… au fost amândoi copii buni şi cuminţi.
Iertaţi-mă dacă voi înghesui o poveste atât de tulburătoare în cuvinte
puţine. Ştiu, e aproape un sacrilegiu să încerci să grăbeşti în vorbe
puţine şi repezite două destine, două vieţi şi o dramă. Dar zorii sunt
aproape şi priveghiul pe sfârşite. Şi pentru că văd ca vă pregătiţi să
întrebaţi am să vă spun: este priveghiul sărmanului Mihail…
       
Şi liniştea a picurat din nou în încăpere. Săndulescu a mai
aprins o ţigare. Preotul şi-a şters tăcut, cu mâneca, un bob de lacrimă
rătăcit în colţul ochilor. Mihail doar încremenise. Ochii încă tulburi
de lacrimi priveau în gol, cu o expresie imobilă, golita de orice
emoţie.
       
-Copiii aceştia, domnule profesor, s-au iubit. S-au îndrăgostit.
Aşa cum e legea firii… Şi totuşi atât de rar şi de minunat se întâmplă împlinirea acestei legi. Căci
multe sunt în viaţă zbaterile inimii şi multe înşelătoare înfiorări,
dar doar când minunea se petrece şi o jumătate găseşte pe cealaltă se
arată semnul. Iar când semnul se arată nu mai este loc nici de
întrebări, nici de îndoială. Şi atunci lucruri minunate se petrec.

        Mihail şi Miruna s-au îndrăgostit. Poate
prea înainte de vreme, la o vârstă când mintea nu ştie să aleagă între
freamătul inimii şi frământarea cărnii. Dar s-au iubit şi semnul
s-arătat. Miruna, frumoasă noastră Miruna a înmugurit şi a înflorit,
aşa cum rar se întâmplă şi doar cu cei aleşi. Căci mulţi primesc muguri
şi frunze, dar flori doar cei aleşi.

        
Şi cu toţii ne bucuram văzând înverzirea copiilor noştri cei
frumoşi şi uitând că tinereţea vine cu văpaie aprigă, dar şi cu
îndoieli şi întunecare a minţii. Cine mai ştie cum şi de ce?… Într-o
rea seară, copiii aceştia au găsit de sfadă între dânşii. Şi sfada s-a
prefăcut în lacrimă şi lacrima în vorbă grea. Iar Mihail, nefericitul,
a azvârlit atunci vorbă grea şi fără socoteală… Of, Mihaile,
Mihaile…

       
Primarul s-a oprit şi l-a mângâiat pe creştet pe sărmanul copil.
Săndulescu şi-a aprins o ţigare şi a tuşit arâtând primarului spre
zorii care începeau să se strecoare printre valurile de nămeţi.

       
-Şi a pus la îndoială iubirea copilei, domnule profesor. Iubirea,
domnule profesor… Ce straniu şi nefiresc sună cuvântul în vremurile
acestea. Ştiu că  îţi par copilării şi lucruri uşoare, dar aici,
în locul acesta, cu ceea ce ne dă frunze şi muguri, cu semnul… nu e
loc nici de glumă, nici de uşurătate…

       Şi i-a spus: „tu nu mă iubeşti”.
Şi a plecat. Şi certaţi au lăsat noaptea peste ei. Căci văzuse frunzele
şi florile fetei şi tot a dat vorbă rea îndoielii. Apoi… s-a
întâmplat nenorocirea. Până în zori copila şi-a pus capăt zilelor…
Ieri am îngropat-o. Cam asta e întâmplarea, domnule profesor…

      
-Şi… Mihail? Ce priveghi? am întrebat cu voce cuminte, să nu tulbur haina cernită a clipei.
      
-Acum Mihail al nostru are semnul mai presus de îndoială al
dragostei fetei. Şi se va preface în copac. Căci atâta dragoste răpune
partea de om din oricine. De aceea este priveghiul lui Mihail.
      
Săndulescu s-a ridicat şi l-a luat de umeri pe Mihail. Băiatul
l-a privit cu ochi goi şi s-a ridicat şi el. Apoi au ieşit. I-am urmat
în tăcere. Mergeam fără a şti unde merg şi ce urmează în dimineaţa
stranie a unei nopţi atâte de tulburate.
       
Mergeam prin zăpada înroşită de lumina răsăritului, într-o
tăcută procesiune. Viscolul contenise, dar frigul muşca în tăcere din
noi. Şi totuşi… parcă nu-l simţeam. În cale toţi ne ieşeau tăcuţi la
porţi. Şi salutau cu plecăciune sătenii, dezgolindu-şi fiecare partea
înfrunzită şi luându-şi rămas bun de la Mihail. Şi mergeam. Şi tăceam.
      
Apoi am început să urcăm dealul. Mihail cu pas mai grăbit decât
noi toţi. Din ce în ce mai grăbit, pâna când s-a găsit alergând, cu
crengile unduindu-se pe lângă el. Şi l-am urmat. Şi am ajuns pe coama
dealului. Acolo ne aştepta mormântul proaspăt, acoperit cu zăpadă al
copilei. Din pământ, strecurându-se prin pătura de nea, un lăstar
fraged, crud, răsărise, arătându-se cu sfială sub crucea mică şi
mohorâtă.

Mihail a îngenuncheat. A atins uşor lăstarul cu buzele. O lacrimă
a plecat de sub streaşina pleoapei sale şi a poposit pe lăstarul
subţire. Băiatul s-a ridicat apoi. S-a aşezat înapoia crucii, ne-a
privit pe fiecare în parte mulţumindu-ne din priviri pentru priveghi şi
însoţire. A închis ochii şi a desfăcut larg braţele. Şi a rămas aşa.
Iar sub ochii noştri obrazul i se prefăcea încet în scoarţă de copaci
şi părul în crengi goale şi lipsite de frunze. Iar din tălpi rădăcini lungi au prins să sape prin zăpadă pătrunzând în obrazul aspru al pământului. Şi nu m-am întrebat nicio
clipă de minunea unui lăstar, ori a frunzelor răsărite în plină iarnă,
sub tirania omătului. Am rămas doar privind copacul aşezat dinapoia
crucii. I-am sărutat scoarţa şi apoi am plecat.
        
Am tăcut tot drumul de întoarcere. Şi din ziua aceea nu am mai
pomenit, nici nu am mai întrebat despre taina acelui loc. Doar ani
mulţi după aceea, înainte de a pleca de acolo, l-am întrebat pe
primar despre cuvintele ciudate scrise pe hârtia aceea veche. Şi mi-a
spus:
      
-Acelea? Acelea explică totul, domnule profesor. Acelea sunt
cuvintele de dragoste scrise de mult, tare de mult, de primul om din
locul acesta care a iubit cu atâta bucurie şi atâta disperare.
       
Înainte de a pleca am trecut pe la mormântul din deal. Şi am
sărutat copacul Mihail şi tânărul copac Miruna. Şi mi-am luat rămas
bun.
      
Pe drumul, plecând de acolo,  m-am tot gândit la cuvintele din hârtia
aceea. Şi le-am găsit taina, citindu-le de la capăt spre început: „Dacă
ai şti cât de mult te iubesc ai înmuguri şi frunze ţi-ar creşte şi
flori ai face”. Şi am crezut că înţeleg bucuria acelui prim
îndrăgostit. Şi minunea înmuguririi care este semnul şi taina acelui
loc.
    
Abia astăzi însă înţeleg cu adevărat şi bucuria şi blestemul
acelor cuvinte. Şi împlinirea fără pereche a semnului, acum când,
scriind aceste cuvinte, îmi trec mâna prin frunzele de pe creştet.

Visând fără culori

 

Ultimul anotimp

"Se dedică lui Traian T. Coşovei, pentru un vers:

Să nu plângi, o lacrimă costă mai mult decât un pod de cale ferată"

 

acum nu plânge. azi e gri şi frig .
-o lacrimă, de-ngheaţă, e pumnal-
în aer sfere reci se sparg cand strig
cuvinte îngheţate nasc fiord
acum nu plânge. după val,
alt val,
alt călător care-a pornit spre nord…

   copaci de gheaţă, trişti ca la prohod
stau drepţi. pe fiecare creangă-i un cuvânt
din floarea albă nu vor naşte rod.
lumina rece iute îi străbate
şi-apoi se varsă descompusă
în pământ
şi a-nverzit pământul. şi se zbate…

   şi nu mai ştii cine-a înviat pământul
lumina spartă-n cioburi ori doar gheaţa
copacilor, topită. legământul
oricât de gârbovit, oricât de scund e
lumina sa încă străbate
ceaţa,
istoria unei singure secunde…

    poteci nu rătăceşti privind pe geam,
cum nu greşesc nicicând acei ce tac.
ce vânător am fost. vânat eram…
privind doar n-ai să rătăceşti
poteci,
o viaţă nu încape-ntr-un rucsac
nu-i important ce duci cu tine
numai
unde pleci….
 
    şi-n anotimpul alb, ce va veni,
în iarna veche-ai să mai vii o dată
şi gerul va muşca. şi-or încolţi
copaci de gheaţă. şi vei pipăi
cu gândul gol
conturul altui frig
din pâinea rece, veche şi uscată
vei rupe-un colţ
şi-atât.
Te vei hrăni…