-În locul acela se întâmplă lucruri nefireşti, domnule profesor, veţi
vedea! Nimeni nu merge niciodată acolo. Iar cei de acolo nu pleacă
niciodată.
Vecinul de compartiment, omniscient, mă prevenise. Îşi făcuse
datoria. Expresia de pe chipul său zugrăvea certitudini, nu îngăduia
contra-argument. Nici nu aveam argumente, doar întrebări şi, poate,
aşteptări.
Tânăr fiind şi îndreptându-mă spre prima mea catedră, mă
simţeam un personaj extrem de important, animat de un entuziasm pe cât
de exagerat pe atât de prostesc. Viitoarea mea activitate nu reprezenta
nici o profesiune, îmi spuneam atunci, nici o vocaţie, ci şansa de a
înfăptui miracole. Mă imaginam descoperind minţi fragede, dar
sclipitoare, care aşteptau doar călăuzirea mea pentru a rodi; îmi plăsmuiam
deja chipuri curioase, de copii, închipuind întrebări şi formulând, reformulând şi
nuanţând răspunsuri. Repetam felul în care voi face primii paşi în sala
de clasă şi tonul cu care mă voi prezenta. Număram cu mintea privirile
pătrunzătoare, dornice să soarbă de la mine lumina cărţii. Vedeam
privirile acelea transformându-se, într-o grozavă şi fără pereche
iluminare, maturizându-se, încolţind şi dând ram.
-Am auzit atâtea că v-aş putea povesti o săptămână! Se pare că
are legătură cu poluarea din zonă, cu nu ştiu ce deşeuri de la
exploatarea din apropiere. Naiba ştie! Cert e că cei de pe acolo nu
sunt foarte zdraveni la cap!
Nu îl priveam. Îi distingeam silueta rotundă oglindită pe geamul
îngheţat. Cu ditamai căciula îndesată pe cap şi expresia plictisită, de om care
a văzut şi a auzit multe. Tuşea cu importanţă în pumni şi se scobea în
nas, încercând să mascheze gestul cu palma cealaltă.
-Mă ascultaţi, domnule profesor?
-Da, da… Desigur, domnule… – încercam să îmi amintesc numele
său. Se prezentase încă de la intrarea în compartiment, declamându-şi, cu glas de bariton, numele şi destinaţia.
-Iordache. Iordache, dom’ profesor. Sunteţi tânăr… Aţi terminat de curând?
Am întârziat puţin cu răspunsul. Pe fereastră zăream apropiindu-se o gară,
iar privirea mi-a întârziat în noapte ceva mai mult decât aş fi vrut.
I-am răspuns apoi, cu un surâs care încerca să ceară scuze pentru lipsa
de politeţe:
-Da, mă scuzaţi… Mă gândeam la ceva. Astă primăvară.
-Aha. Astă primăvară!
M-a privit curios. Anticipam deja întrebarea. Şi nu a întârziat deloc.
– Şi de ce v-au trimis tocmai acum, în puterea iernii… acolo? Că
anul şcolar a început, nu-i aşa, din septembrie… Pe 15 septembrie,
nu?
-Aşa începe în fiecare an! i-am răspuns cu un sarcasm pe care eu
însumi l-am socotit deplasat. Am adăugat îndată, cu acelaşi surâs care
încerca să ceară scuze pentru o nouă şi gratuită impoliteţie:
-E o poveste lungă…
M-a privit cu ochi mijiţi, ca un om care înţelegea mai multe decât
era dispus să spună. Şi mi s-a părut că îl aud mormăindu-şi în barbă:
„Ai şi tu bube-n cap, ştiam eu”. Dar sunt convins că doar mi s-a părut.
Şi-a reluat expresia îmbufnată şi şi-a ascus nasul în gulerul
cojocului, continuând să tuşească.
Îmi cercetam aburii respiraţiei când trenul a început să încetinească.
-Gara ta, dom’ profesor! m-a anunţat îmbufnatul meu companion,
renunţând la inutilul şi nemeritatul plural al politeţii. M-am ridicat
degrabă şi mi-am luat valijoara din coşul de bagaje de deasupra. Am
deschis uşa compartimentului şi am simţit nevoia să bravez, cu acea
năvalnică dorinţă a tinereţii de a nu rămâne niciodată dator. L-am
salutat, deci, pe morocănos, renunţând, la rându-mi, la politeţea socialmente dezirabilă:
-Te salut! Drum bun!
Apoi am ieşit. Nu am privit în urmă, dar ştiu că m-a privit
buimăcit. Sunt convins că m-a privit şi prin fereastra îngheţată, când
trenul s-a pus în mişcare, mormăind pe mai departe ceva şi având
confirmarea faptului că am şi eu, într-adevăr, ceva bube în cap. Mi-am propus să uit cu desăvârşire de acel personaj, dar, după cum se
vede, nici până azi, la atâţia ani de atunci, nu am reuşit acest lucru.
Aşa cum nu am uitat nimic din straniile întâmplări care mă aşteptau
acolo.
Ceea ce numeam mai devreme gară era doar o haltă. O clădire
minusculă îngheţată în mijlocul lui niciunde şi în noapte. O adunare de ziduri îmbătrânite în întunericul rece. Un felinar
aşezat pe un stâlp, înclinat şi apatic precum turnul din Pisa, trimitea o lumină plăpândă şi cleioasă, care se strecura fără entuziasm prin pâcla de
nămeţi viscoliţi. Ceferistul de pe ceea ce s-ar putea numi peron mă
privea cu o expresie în care se amestecau, într-un mod paradoxal,
indiferenţa şi curiozitatea. Şi din care răzbătea o undă de milă
împletită pe un zâmbet mai degrabă sardonic. O mână stătea înfiptă hotărât în
buzunar, iar cealaltă ţinea felinarul de serviciu.
M-am apropiat de el. Mi-am scuturat zăpada care mi se aşternuse deja pe umeri şi l-am salutat.
-Bună seara! m-am trezit strigând, deşi era o linişte desăvârşită,
trenul nu se mai auzea deja. Nu ştiu de ce, dar îmi părea că, în
prăvălirea aceea de zăpadă, glasul se poate rătăci prin puzderia de
fulgi.
-Aha! mi-a răspuns cu o voce răguşită, măsurându-mă din cap până în picioare, n-aş spune cu interes, mai degrabă cu un soi de lehamite politicoasă.
-Poftim? am răspuns stupefiat. Deja bună parte din visele pe care
mi le făcusem se spulberaseră. Cel puţin în privinţa primirii pe care o
aşteptam.
Singura plecăciune de bun venit era a felinarului înclinat, de pe peron.
-Adică e noapte, nu seară. Că e trecut de zece.
Continua să mă măsoare cu aceeaşi expresie complicată. A aşezat
felinarul pe băncuţa de alături şi şi-a aprins o ţigare. Şi-a scos
căciula şi a scuturat-o de omăt, continuând să mă cerceteze cu o
curiozitate deja impertinentă.
-Mă rog… – am articulat- sunt…
-Profesorul cel nou. Ştiu.
-Da? Cum v-aţi dat seama?
Mi-a făcut semn a lehamite cu mâna şi m-a poftit să-l urmez. Am
intrat în cămăruţa lui. Era cald, înnăbuşitor de cald şi mirosea a
tutun ieftin. Şi-a scos haina, a scuturat-o de zăpadă şi a aşezat-o în
cuier, aproape de sobă, după care s-a aşezat la birouaşul scâlciat, pe
care zăceau de-a valma tot felul de hârţoage, un ziar unsuros pe care
se aflau nişte resturi de mezeluri, o scrumieră răpusă de numărul de
chiştoace, ceşti şi pahare.Într-un colţ, un pahar care închipuia o vază, în care se ofilea o margaretă. Margaretă iarna… asta era ceva cu adevărat neaşteptat.
-Eşti tânăr! mi-a spus.
-Se poate spune şi asta! m-am arătat iritat de familiaritatea
exagerată şi nejustificată. Asta nu semăna deloc, absolut deloc cu primirea pe
care mi-o închipuisem în stupide vânturări ale minţii. Era nu atât decepţie, cât vanitate rănită, dar nu aş fi recunoscut asta.
-Păi chiar aşa am spus! O să aştepţi să termin şi apoi te duc la
primar. Directorul şcolii e plecat aşa că mergem la primar. O să vadă
el ce face cu tine. Nu am mai răspuns nimic. Mi-am construit o mină indignată,
spunându-mi că tovarăşul meu de compartiment avusese poate dreptate-
judecând cel puţin după manierele ceferistului acesta. Am căutat cu
ochii un loc unde să mă aşez cât aveam de aşteptat ca impertinentul din
faţa mea să îşi termine treburile. – Stai acolo! mi-a arătat un scaun, pe care m-am şi aşezat cu aceeaşi nemulţumire pusă la vedere pe chip. -Eu sunt Săndulescu. Poţi să-mi zici nea Cornel, ca toată lumea.
-Bine, domnule Săndulescu! am spus apăsând pe „domnule”. Dar
domnul Săndulescu mă ignora deja. Citea o gazetă. Îşi aprinsese o altă
ţigare şi citea din gazetă sorbind când şi când din cafeaua recea. Am
rămas ceva vreme în aşteptare, îmbufnat şi croind în minte planuri prin
care aveam să îl pun la punct pe prost crescut de îndată ce aveam să mă
instalez şi să îmi creez o anume autoritate acolo.
După vreo jumătate de ceas şi trei ţigări a împăturit cu grijă
ziarul şi l-a aşezat pe un teanc de ziare vechi de lângă birou. Şi-a
pus haina, şi-a tras căciula pe urechi şi deschizând uşa mi-a spus fără
să mă privească:
-Hai!
M-am ridicat şi l-am urmat bodogănind. Ar fi puţin lucru să spun
că eram indignat. Clocoteam. Mi-am petrecut mai bine de o jumătate de
ceas într-o încăpere rău mirositoare, e drept încălzită, aşteptând ca
impertinentul domn Săndulescu să îşi bea cafeaua şi să îşi citeasca
gazeta!
Viscolul şi zăpada mi-au domolit iute indignările. După o bucată
de drum, parcursă în tăcere, domnul Săndulescu s-a oprit, s-a întors spre
mine şi mi-a luat valiza.
-Dă-o la mine. Abia mai sufli. Deh, băiat de oraş.
Apoi a continuat să meargă fără a mă privi. Avea dreptate.
Obosisem, mişcându-mi cu greutate paşii prin zăpada de jumătate de
metru, luptând cu viscolul care nu înceta să mă pălmuiască batjocoritor. Fulgii îngheţaţi mă izbeau, ciupindu-mă de
obraz ca nişte insecte hămesite, iar frigul se juca prin oasele mele,
scormonind fiecare celulă, născând îngheţuri. Aburii respiraţiei îngheţau de îndată
ce se dezlipeau de buze, întorcându-mi-se în obraji ca o gheară rece şi aspră. Ţineam cu greu
pasul cu domnul Săndulescu, pe care abia îl zăream în bezna rece şi
mâloasă.
-Am ajuns! a mormăit Săndulescu. Dorm toţi. Lasă că-l scol eu.
A deschis poarta şi a intrat. A bătut în uşă şi a început să strige:
-Gheorghe! Gheorghe! Hai de te scoală!
În casă s-a aprins lumina. Apoi prin fereastră am putut citi ceva
mişcare. Uşa s-a deschis şi în cadrul ei a apărut o femeie între două
vârste. Lumina îi venea din spate aşa că nu-i distingeam prea bine
trăsăturile, am intuit că e între două vârste mai degrabă după
proporţiile trupului.
-Cornele, ce e?
-Gheorghe? A venit profesorul cel nou. –i-a explicat Săndulescu
arătând din cap spre mine. Am schiţat un salut îngheţat. Soţia
primarului nu mi-a răspuns. De ce m-ar fi surprins asta? I s-a adresat lui Săndulescu cu voce joasă:
-Of, Gheorghe e la şcoală. Cu preotul şi Mihail. Of…Mihail, băiatul cel mare al lui Mihail. Ştii tu…
Sunt acolo… Te aşteaptă.
Săndulescu a dat din cap. Ştia. Şi-a aprins o nouă ţigare şi a
bătut-o pe umăr pe soţia primarului, a consolare parcă. Apoi s-a întors
spre mine:
-Mergem la şcoală!
-Cornele, crezi că e bine? E nou…
-Trebuie să înveţe cum merg lucrurile pe aici. Mergem la şcoală. Haide, profesore. Ţine-te după mine.
N-am mai obiectat nicicum. Am salutat-o din cap pe soţia
primarului şi l-am urmat supus pe Săndulescu. Lumina curgând uleios prin uşă
ne-a călăuzit vreme de un minut. Iar viscolul pe mai departe.
Câtă poezie se poate găsi în zăpada aşternută cuminte şi smerit
şi câtă cruzime e în biciul ei atunci când îţi loveşte fără milă
obrazul înroşit de frig, pe care lacrimile de ger au îngheţat şi s-au
transformat în mici vârfuri de săgeţi care sapă în carne. Cineva vorbea despre o măreţie a frigului, pe care mi-o pot imagina, într-un exerciţiu pur intelectual. Dar în noaptea aceea, în locul acela, frigul şi zăpada erau doar urgie, deşi dacă mă gândesc, erau cum nu se poate mai potrivite cu cele ce se petreceau şi despre care aveam să aflu.
Haina îmi era
grea de zăpadă, deşi o scuturam într-una.Zăpada care se
topise înmuiase postavul, iar apa îngheţase transformându-mi pardesiul într-un sicriu rece. Picioarele îmi erau tot ude şi îngheţate. Şi ardeau de frig,
ardeau! Mă cuprinsese o tuse sălbatică. Îl urmam fără crâcnire pe
domnul Săndulescu, supus de indiferenţa sa, de frigul muşcător, de
şfichiul şi de întunericul care părea că pătrunde şi el odată cu gerul
în oase. Şi uram locul acela, noaptea aceea şi aşteptările mele nătângi.
Casele se vedeau de-a stânga şi de-a dreapta ca nişte umbre. Pete
de întuneric topite în întuneric. Ca nişte uriaşi gârboviţi, plecaţi, îngenuncheaţi. Doar noapte şi ger şi şuierul
viscolului. Nici măcar lătrat de câine. Iar de aş fi auzit lupii urlând
nu aş fi găsit nimic de mirare în asta. Ar fi fost singurul lucru
potrivit pentru întunericul şi frigul acela. Doar luna se arătă când şi
când ca o vagă nălucire prin prăvălirea de zăpadă învolburată. Mă
surprinde să îmi amintesc crâmpeiele acelea de lună, strecurate în
ţesătura amintirii printre unghiile de zăpadă şi senzaţia de durere a
cărnii.
Am ajuns într-un târziu la şcoală. O clădire mică şi fără nimic
impunător. Un cub de cărămidă şi atât. Săndulescu a deschis poarta care a scos un scârţâit strident
şi prelung, ca o tânguire. L-am urmat. A deschis uşa şi a intrat. Din
ceea ce aveam să aflu că e cancelaria a ieşit un personaj ciudat. Un
bărbat înalt, cu favoriţi după moda lui Franz Iosif. Mergea şchiopătat,
sprijinindu-se în baston. Părul şi favoriţii erau de un alb desăvârşit,
contrastând puternic cu obrazul smead şi ochii de un albastru spălăcit.
-Gheorghe! l-a salutat Săndulescu. Apoi a arătat spre mine: Noul profesor.
-Cornele, Cornele… – a murmurat primarul. S-a oprit şi m-a
studiat în pripă. Apoi mi-a întins mâna dreaptă, în vreme ce cu stânga
m-a bătut pe umăr de bun venit.
-Eu sunt primarul. Vornicu. Gheorghe Vornicu. Bine ati venit, domnule profesor. -Vă mulţumesc, domnule primar… Sunt…- am bâiguit.
-Gheorghe. Spuneţi-mi Gheorghe. Aşa îmi spune toată lumea.
Era în sfârşit ceva care semăna cu o primire, cu un bun venit, dar
eram departe de a fi copleşit. Doar moleşit de frig şi oboseală.
Primarul m-a mai privit o dată cu ochi pătrunzători apoi, ridicând din
umeri, a spus:
-Acum, dacă aţi venit… Haideţi. Şi a pornit spre cancelarie cu mersul său şchiopătat. A deschis
uşa şi m-a poftit, cu o amabilitate pe care o găseam pe cât de
surprinzătoare în seara aceea, pe atât de plăcută. Mi-a surprins
privirea poposită pe piciorul său şi mi-a explicat fără urmă de
stânjeneală: -E de lemn, domnule profesor. Am să vă explic eu.
Primul lucru pe care l-am văzut când am intrat în cancelarie a
fost mâna preotului mângâind ceea ce, de bunăseamă, era un trup de om gârbovit,
ghemuit, ascuns sub o pătură.
-Dumnealui este noul profesor, părinte! m-a prezentat primarul.
-Bună seara, părinte! m-am grăbit să-l salut pe călăuzitorul
spiritual al localităţii. Nu mi-am recunoscut vocea, care răsunase
ridicol de ascuţit.
-Andrieş, preot! Preotul satului- mi-a răspuns preotul, cu glas moale, privind cu nelinişte spre primar.
-E în regulă, parinte! a şoptit primarul. Dânsul va fi profesor aici. E mai bine să afle de la început.
Priveam spre mogâldeaţa care tremura ghemuită sub pătură. Mi-am dat seama că acolo un suflet necăjit plângea.
-Ce se întâmplă, domnule primar? Gheorghe… – am murmurat
neînţelegând nimic din toate acelea, cum nu înţelesesem nimic din toată
noaptea de pâna atunci.
Primarul i-a făcut un semn din cap preotului, iar acesta, cu un
oftat, a ridicat pătura care acoperea trupul plăpând, zguduit de hohote
de plâns. Şi l-am văzut. Un copil, un băieţandru de şaisprezece, poate
şaptesprezece ani. Cu păr negru şi obraz palid, stins. Şi buze nefiresc
de roşii şi învăpăiate; şi mai ales cu nişte ochi negri în care un
întuneric de nedescris ascundea un adânc nefiresc şi înfiorător.
Privirea mi s-a întâlnit cu privirea tulburată de lacrimă a băiatului
şi amândoi am tresărit. Am schiţat ceea ce se voia a fi un surâs. Şi se
făcuse linişte. Nimeni nu rostea un cuvânt. Pentru câteva clipe cred că
nimeni nu a respirat. Era linişte. O linişte deplină şi cuminte, în care
auzeam foşnetul lacrimii care se scurgea din ochiul copilului pe
obrazul fraged, pe care primele tuleie abia începeau să încolţească.
-El este Mihail. – a şoptit primarul. Mihail al lui Mihail, domnule profesor.
Şi atunci am văzut frunzele mici şi firave care crescuseră pe
gâtul copilului. Întocmai precum spun: crescuseră. Pentru că frunzele
creşteau din gâtul său plăpând, în care tremura, mişcat de plâns, mărul
lui Adam, aşa cum ar creşte pe o creangă. Iar braţele, odată descoperite,
le-am zărit. Şi nu erau braţe, ci crengi. Din care crescuseră lăstari şi
frunze verzi şi cărnoase. M-am cutremurat. I-am privit pe rând pe toţi
încercând să înţeleg. Apoi am văzut fruntea copilului pe care era
răsărit un mugur verde. Un mugur! Verde! Perfect vegetal! Şi iar m-am întors pe rând spre preot, primar,
spre Săndulescu. Aşteptând un cuvânt, o lămurire.
-Acum ştiţi, domnule profesor.
-Ce, domnule primar? Ce? am strigat, uitând că primisem îngăduinţa
de a-i spune pe nume. Ce ştiu? Ce e aceasta? Ce se întâmplă, oameni
buni?
Mă priveau cu toţi cu milă şi înţelegere. De bunăseamă în glasul
şi pe chipul meu mirarea lăsase loc deznădejdii şi unui soi de spaimă,
aşa cum se întâmplă uneori în faţa unor lucruri uimitoare, de
neînţeles. Priveam copilul care înmugurise şi dăduse frunze şi mă
simţeam înfiorat. Îmi cercetam iute în minte vagile cunoştinţe de
anatomie şi botanică încercând să găsesc o explicaţie pentru ceea ce
voiam să cred că era o ciudată şi neobişnuită maladie. Ba mintea iscodea
şi prin basme, legende şi vise, căutând înţelegere. Şi, în acelaşi timp,
privirea îmi alerga de la unul la altul, aşteptănd cuvânt de lămurire
şi liniştire.
-Liniştiţi-vă, domnule profesor! a spus preotul cu voce stinsă. Nu putem face nimic.
-Dar ce se întâmplă, părinte? Ce e cu băiatul acesta? Apoi,
neprimind răspuns, m-am întors spre primar: domnule primar?
Linişte. Cei trei priveau spre copil, nu spre mine. Şi nimeni nu
avea nimic a-mi spune. Săndulescu s-a apropiat de masă, a umplut o cană
cu apă şi i-a dat copilului să bea. Şi l-a mângâiat cu un oftat.
-Cornele, povesteşte-i tu domnului profesor, cât stăm la priveghi… – a şoptit primarul.
-Priveghi? am sărit ca ars.
Şi nu am primit niciun răspuns. Din nou s-a aşternut o linişte
albă şi îngheţată ca omătul de afară. Şuierul viscolului, prăvălindu-se
pe horn, adăuga noi fiori îngheţati celor care deja îmi bântuiau
carnea. Săndulescu şi-a aprins o nouă ţigare, s-a aşezat şi, privindu-mă
cu o bunătate pe care nu i-o bănuisem, mi-a spus:
-E un blestem. Sau o binecuvântare a locului, domnule profesor…
M-a întrerupt cu un gest, cerându-mi răbdare, chiar când voiam
să-l întreb ceva. Primarul a tras un scaun lângă Mihail, iar
Săndulescu mi-a făcut semn să mă aşez acolo. Un şuierat de viscol a
răbufnit prin horn, iar uşa a tremurat şi ferestrele s-au zgâlţâit,
mişcate de vântul îngheţat.
-Nu ştim nici noi ce e. Durează de multă vreme. Dinainte de a mă
naşte eu. Ba încă dinainte de a se naşte bunicul meu. Iar el îmi
povestea că şi înainte de… De multă vreme. Şi toţi cei legaţi de
locul acesta poartă, mai devreme sau mai târziu, semnul. Şi pentru alţii
semnul acesta ar părea o monstruozitate, o grozăvie fără seamăn,
grotescă şi înspăimăntatoare, dar pentru noi e doar un semn. Un semn pe
care fiecare îl primim, fără ruşine, ba cu bucurie, atunci când se
arată… Ca un semn că abia atunci am devenit întregi şi aşa cum se
cuvine…
-Ce semn, domnule Săndulescu?am întrebat cu nerăbdare, nepricepând încă mare lucru.
-Am să vă spun, domnule profesor. Ce altceva avem de făcut la priveghi?
-Din nou pomeniţi de priveghi! am izbucnit. Despre ce priveghi este vorba?
Preotul a clătinat din cap cu mustrare, iar Săndulescu a stins
ţigarea, aprinzând o alta deîndată. M-a privit ca pe un copil care merită dojană,
apoi a urmat.
-E aici. E scris. Arată-i Gheorghe.
Directorul a părut să ezite o clipă apoi a deschis un dulap
metalic din care a adus un mic sipet. A scos din buzunar o cheiţă cu
care a deschis sipetul şi de acolo a extras cu grijă o bucată
împăturită de hârtie pe care a aşezat-o cu precaut în palmă. Săndulescu
i-a făcut semn să mi-o arate. Directorul a despăturit atent hârtia
veche, îngălbenită, şi mi-a dat-o. Am luat-o cu egală grijă şi am
citit:
„
Ecaf ia irolf is etserc ra-it eznurf is irugumni ia csebui et tlum ed tac its ia acad”
Asta era tot ce era scris, cu slovă veche şi îngrijită. Nimic
altceva. Cuvintele acela nu erau nimic. Doar bolboroseala unui nebun
ori un descântec în vreo limbă uitată şi barbară. Am citit şi recitit,
iar cuvintele îmi rămâneau străine, dacă acelea cuvinte erau şi nu
rătăcire unei minţi tulburate. Şi priveam pe cei trei bătrâni, senini
în întunericul lor. Şi pe copilul înfrunzit, întunecat în seninătatea
lui. Şi nu mai ştiam dacă nu cumva trenul mă lăsase, în noapte aceea,
nu într-o altă gară, ci într-o altă lume, unde se vorbeşte o limbă de
neînţeles şi copiii înfrunzesc.
În lumea oamenilor-copaci. În care frigul naşte frunze.
-Cum vă spuneam, domnule profesor, e o taină a locului. Nu ştim
cum şi nu ştim de când, dar se întâmplă. Şi doar atunci, când fiecăruia
dintre noi i se întâmplă, ne socotim întregi şi demni de a sta în lume.
Când însă nu ştim primi şi preţui semnul, plătim vama. Şi atunci
aceasta devine blestem.
-Ce semn, domnule Săndulescu? am întrebat înţelegând tot mai puţin.
Chiar atunci o răbufnire de viscol a deschis fereastra azvârlind
omăt înăuntru. Copilul s-a ghemuit, acoperindu-şi chipul de viscol cu
braţele… cu crengile. Preotul s-a grăbit şi opintit a închis
fereastra. L-am privit pe Mihail. Zăpada se aşezase pe braţele lui ca
pe crengile unui copac. Iar el era acolo om şi copac acoperit de zăpadă
şi îngheţat de o durere pe care încă nu o înţelegeam.
Primarul se aşezase în faţa mea. Stătea aplecat, cu capul în
mâini. Îi zăream creştetul în care părul se împuţinase şi îi auzeam
oftatul. Mihail a întins uşor o mână-creangă şi l-a mângâiat cu infinită
grijă şi delicateţe pe creştet, aşa cum un părinte mângâie un copil. Şi
cu toţii ne-am înfiorat.
Săndulescu şi-a urmat vorba:
-Nu înţelegeţi nimic, domnule profesor, din ce vă spun. Veţi
înţelege îndată. Şi-a scos haina, şi-a suflecat apoi mâneca pulovărului
şi m-a lăsat să văd frunzele mărunte crescute pe braţul său drept.
Directorul a ciocănit şi el în piciorul de lemn, iar preotul mi-a
arătat la rându-i un lăstar plăpând, cu două frunze verzi care îi
încolţiseră din subţioară. Încremenisem. Mă aflam cu adevărat în ţinutul oamenilor
copaci?
-De vei zăbovi destulă vreme aici, domnule profesor, vei primi şi
dumneata semnul… De-l vei merita – a urmat Săndulescu. Povestea spune
că un bărbat… ori o femeie, pe aici, atunci când iubeşte… prinde
muguri. Şi frunze. Uneori înfloreşte. Aşa cum s-a întâmplat, nu de mult,
cu Miruna noastră…
Auzind numele acesta Mihail a izbucnit într-un nou hohot de
plâns. Preotul s-a grăbit să se apropie de el şi să-i dea mângâiere.
Eram îngheţat, nu de frigul care cuprinsese lumea, ci de cele aflate.
Şi încă nu ştiam dacă mă aflu într-o lume stranie şi asist la
întâmplări ieşite din firesc şi omenesc sau sunt doar victima stupidă
şi credulă a unei farse sinistre.
-Asta este, domnule profesor, în vorbe puţine. Aşa se întâmplă
aici. E o taină a locului. Noi, atunci când iubim, primim semnul
acesta. Şi abia după ce începem să purtăm semnul ne socotim oameni
întregi. De aceea, pentru noi, semnul e lucru de preţ şi de cuminte
mândrie, căci vorbeşte despre vrednicia inimii şi sănătatea firii.
Se întâmplă uneori şi lucruri din acestea care mâhnesc inima şi
risipesc semnul, prefăcându-l, din veste a bucuriei şi zălog al anilor
mulţi şi calzi, în blestem şi încremenire în verde. Aşa şi cu sărmanul
nostru Mihail şi sărmana noastră Mirună.
Aici Săndulescu a amuţit. Cum amuţit eram şi eu. Stăteam toţi
patru încremeniţi, fiecare frământând aluatul propriilor gânduri. Eram
peste măsură de tulburat şi încă ezitam, nevenindu-mi să cred că nu
eram, totuşi, victima unei groteşti farse. Dar frigul era real. Şi
şuierul viscolului. Şi crengile lui Mihail. Şi frunzele sale,
legănându-se uşor, mişcate de curentul de aer.
-Ce s-a întâmplat cu nefericitul Mihail, domnule profesor- a
început să îmi explice, cu voce stinsă, primarul- este un lucru trist
şi rar. Dar uneori se întâmplă. Mihail…
Copilul a tresărit. A privit spre primar cu ochi mari şi negri, acoperiţi cu văl limpede de lacrimă.
-Am să îi spun domnului profesor povestea ta.
Băiatul a încuviinţat cu un scâncet uşor. Primarul a urmat:
-Mihail nu vă va fi elev niciodată, domnule profesor.
O nouă clipă de linişte, alungindu-se cât o clepsidră întreagă şi umplând încăperea.
-Mihail şi Miruna sunt… au fost amândoi copii buni şi cuminţi.
Iertaţi-mă dacă voi înghesui o poveste atât de tulburătoare în cuvinte
puţine. Ştiu, e aproape un sacrilegiu să încerci să grăbeşti în vorbe
puţine şi repezite două destine, două vieţi şi o dramă. Dar zorii sunt
aproape şi priveghiul pe sfârşite. Şi pentru că văd ca vă pregătiţi să
întrebaţi am să vă spun: este priveghiul sărmanului Mihail…
Şi liniştea a picurat din nou în încăpere. Săndulescu a mai
aprins o ţigare. Preotul şi-a şters tăcut, cu mâneca, un bob de lacrimă
rătăcit în colţul ochilor. Mihail doar încremenise. Ochii încă tulburi
de lacrimi priveau în gol, cu o expresie imobilă, golita de orice
emoţie.
-Copiii aceştia, domnule profesor, s-au iubit. S-au îndrăgostit.
Aşa cum e legea firii… Şi totuşi atât de rar şi de minunat se întâmplă împlinirea acestei legi. Căci
multe sunt în viaţă zbaterile inimii şi multe înşelătoare înfiorări,
dar doar când minunea se petrece şi o jumătate găseşte pe cealaltă se
arată semnul. Iar când semnul se arată nu mai este loc nici de
întrebări, nici de îndoială. Şi atunci lucruri minunate se petrec.
Mihail şi Miruna s-au îndrăgostit. Poate
prea înainte de vreme, la o vârstă când mintea nu ştie să aleagă între
freamătul inimii şi frământarea cărnii. Dar s-au iubit şi semnul
s-arătat. Miruna, frumoasă noastră Miruna a înmugurit şi a înflorit,
aşa cum rar se întâmplă şi doar cu cei aleşi. Căci mulţi primesc muguri
şi frunze, dar flori doar cei aleşi.
Şi cu toţii ne bucuram văzând înverzirea copiilor noştri cei
frumoşi şi uitând că tinereţea vine cu văpaie aprigă, dar şi cu
îndoieli şi întunecare a minţii. Cine mai ştie cum şi de ce?… Într-o
rea seară, copiii aceştia au găsit de sfadă între dânşii. Şi sfada s-a
prefăcut în lacrimă şi lacrima în vorbă grea. Iar Mihail, nefericitul,
a azvârlit atunci vorbă grea şi fără socoteală… Of, Mihaile,
Mihaile…
Primarul s-a oprit şi l-a mângâiat pe creştet pe sărmanul copil.
Săndulescu şi-a aprins o ţigare şi a tuşit arâtând primarului spre
zorii care începeau să se strecoare printre valurile de nămeţi.
-Şi a pus la îndoială iubirea copilei, domnule profesor. Iubirea,
domnule profesor… Ce straniu şi nefiresc sună cuvântul în vremurile
acestea. Ştiu că îţi par copilării şi lucruri uşoare, dar aici,
în locul acesta, cu ceea ce ne dă frunze şi muguri, cu semnul… nu e
loc nici de glumă, nici de uşurătate…
Şi i-a spus: „tu nu mă iubeşti”.
Şi a plecat. Şi certaţi au lăsat noaptea peste ei. Căci văzuse frunzele
şi florile fetei şi tot a dat vorbă rea îndoielii. Apoi… s-a
întâmplat nenorocirea. Până în zori copila şi-a pus capăt zilelor…
Ieri am îngropat-o. Cam asta e întâmplarea, domnule profesor…
-Şi… Mihail? Ce priveghi? am întrebat cu voce cuminte, să nu tulbur haina cernită a clipei.
-Acum Mihail al nostru are semnul mai presus de îndoială al
dragostei fetei. Şi se va preface în copac. Căci atâta dragoste răpune
partea de om din oricine. De aceea este priveghiul lui Mihail.
Săndulescu s-a ridicat şi l-a luat de umeri pe Mihail. Băiatul
l-a privit cu ochi goi şi s-a ridicat şi el. Apoi au ieşit. I-am urmat
în tăcere. Mergeam fără a şti unde merg şi ce urmează în dimineaţa
stranie a unei nopţi atâte de tulburate.
Mergeam prin zăpada înroşită de lumina răsăritului, într-o
tăcută procesiune. Viscolul contenise, dar frigul muşca în tăcere din
noi. Şi totuşi… parcă nu-l simţeam. În cale toţi ne ieşeau tăcuţi la
porţi. Şi salutau cu plecăciune sătenii, dezgolindu-şi fiecare partea
înfrunzită şi luându-şi rămas bun de la Mihail. Şi mergeam. Şi tăceam.
Apoi am început să urcăm dealul. Mihail cu pas mai grăbit decât
noi toţi. Din ce în ce mai grăbit, pâna când s-a găsit alergând, cu
crengile unduindu-se pe lângă el. Şi l-am urmat. Şi am ajuns pe coama
dealului. Acolo ne aştepta mormântul proaspăt, acoperit cu zăpadă al
copilei. Din pământ, strecurându-se prin pătura de nea, un lăstar
fraged, crud, răsărise, arătându-se cu sfială sub crucea mică şi
mohorâtă.
Mihail a îngenuncheat. A atins uşor lăstarul cu buzele. O lacrimă
a plecat de sub streaşina pleoapei sale şi a poposit pe lăstarul
subţire. Băiatul s-a ridicat apoi. S-a aşezat înapoia crucii, ne-a
privit pe fiecare în parte mulţumindu-ne din priviri pentru priveghi şi
însoţire. A închis ochii şi a desfăcut larg braţele. Şi a rămas aşa.
Iar sub ochii noştri obrazul i se prefăcea încet în scoarţă de copaci
şi părul în crengi goale şi lipsite de frunze. Iar din tălpi rădăcini lungi au prins să sape prin zăpadă pătrunzând în obrazul aspru al pământului. Şi nu m-am întrebat nicio
clipă de minunea unui lăstar, ori a frunzelor răsărite în plină iarnă,
sub tirania omătului. Am rămas doar privind copacul aşezat dinapoia
crucii. I-am sărutat scoarţa şi apoi am plecat.
Am tăcut tot drumul de întoarcere. Şi din ziua aceea nu am mai
pomenit, nici nu am mai întrebat despre taina acelui loc. Doar ani
mulţi după aceea, înainte de a pleca de acolo, l-am întrebat pe
primar despre cuvintele ciudate scrise pe hârtia aceea veche. Şi mi-a
spus:
-Acelea? Acelea explică totul, domnule profesor. Acelea sunt
cuvintele de dragoste scrise de mult, tare de mult, de primul om din
locul acesta care a iubit cu atâta bucurie şi atâta disperare.
Înainte de a pleca am trecut pe la mormântul din deal. Şi am
sărutat copacul Mihail şi tânărul copac Miruna. Şi mi-am luat rămas
bun.
Pe drumul, plecând de acolo, m-am tot gândit la cuvintele din hârtia
aceea. Şi le-am găsit taina, citindu-le de la capăt spre început: „
Dacă
ai şti cât de mult te iubesc ai înmuguri şi frunze ţi-ar creşte şi
flori ai face”. Şi am crezut că înţeleg bucuria acelui prim
îndrăgostit. Şi minunea înmuguririi care este semnul şi taina acelui
loc.
Abia astăzi însă înţeleg cu adevărat şi bucuria şi blestemul
acelor cuvinte. Şi împlinirea fără pereche a semnului, acum când,
scriind aceste cuvinte, îmi trec mâna prin frunzele de pe creştet.